Atâţia dintre semeni nu prea ştiu ce să înceapă-n zori cu suferinţa. Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa. Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă, pe frunţi albastru ger, pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier, în bulgăre de ţărână o lacrimă sau sâmbure de cer. Nu mai calcă pe pământ cine calcă-n suferinţă. Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh ce poate fi pipăit, duios, cu stiinţă. Tată, carele eşti şi vei fi, nu ne despoia, nu ne sărăci, nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă. Alungă pe aceea doar care destramă, dar nu pe-aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă. Fă ca semenii noştri, de la oameni la albine, de la-nvingători la biruiţi, de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte că există pretutindeni şi această suferinţă, până astăzi şi de-acum înainte singura legătură între noi şi tine.