Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cântec cânta-n mine-un dor ce nu-i al meu. Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme, cu sânge tânăr înca-n vine, cu patimi mari în sânge, cu soare viu în patimi, vin, vin sa-şi trăiasca mai departe în noi viaţa netrăita. Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cânta şi tu odată peste veacuri pe coarde dulci de linişte, pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?