Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te vad, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă? Nimicul zăcea-n agonie când singur plutea-ntuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul: "Să fie lumină!" O mare şi-un vifor nebun de lumină facutu-s-a-n clipa: o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi, o sete de lume şi soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci - cine ştie? Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te vad - minunato, e poate ca ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi.