Atâtea stele cad în noaptea asta. Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul şi suflă peste-o iască năprasnic să-l aprindă. În noaptea asta-n care cad atâtea stele, tânărul său trup de vrăjitoare-mi arde-n braţe ca-n flăcările unui rug. Nebun, ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind, ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi, şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui puterea, sângele, mândria, primăvara, totul. În zori când ziua va aprinde noaptea, Când scrumul nopţii o să piara dus de-un vânt spre-apus, în zori de zi aş vrea să fim şi noi cenuşa, noi şi - pământul.