Acoperit de frunze veştede pe-o stânca zace Pan. E orb şi e batrân. Pleoapele-i sunt cremene, zadarnic cearc-a mai clipi, căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă. Stropi calzi de rouă-i cad pe buze: unu, doi, trei. Natura îşi adapă zeul. Ah, Pan! Îl văd cum îşi întinde mâna, prinde-un ram şi-i pipăie cu mângâieri uşoare mugurii. Un miel s-apropie printre tufişuri. Orbul îl aude şi zâmbeşte, căci n-are Pan mai mare bucurie decât de-a prinde-n palme-ncetişor capşorul mieilor şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lână. Tăcere. În juru-i peşterile cască somnoroase şi i se mută-acum şi lui căscatul. Se-ntinde şi îşi zice: "Picurii de roua-s mari şi calzi, corniţele mijesc, iar mugurii sunt plini. Să fie primăvară?"