Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. Aici se vindecă setea de mântuire şi dacă ţi-ai sângerat picioarele te aşezi pe un podmol de lut. Uite, e seară. Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streşini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte.