Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate fac scoarţă în jurul unui launtric suspin. Pe toate potecile zilei cu surâs tomnatic Cristoşi înalţi pe cruci de arin. Grele din înalţime cad ciocârlii ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor. Pe drumuri pornit iscodesc semnele întregului rotund depărtat: pretutindeni e o tristeţe. E o negare. E un sfârşit. Pe urmele mele coapte moartea îşi pune sărutul galben şi nici un cântec nu mai îndeamnă să fiu încă o dată. Fac un pas şi şoptesc spre miazănoapte: Frate, trăieşte tu, dacă vrei. Mai fac un pas şi şoptesc spre miazăzi: Frate, trăieşte tu dacă vrei. Din sângele meu nu mai e nimeni chemat Să-şi ia începutul trairilor nu, nu mai e nimeni chemat. Pe caile vremii se duc şi vin cu pas adânc ca de soartă albe fecioare şi negre fecioare: îndemnuri cereşti să fim încă o dată, să fim încă de o mie de ori să fim, să fim! Dar eu umblu lângă ape cântătoare şi cu faţa-ngropată în palme - mă apar: eu nu! Amin.