Umblăm pe câmp fără popas sub zodii prin târziul ceas. Hotare, veac, tărâm s-au şters. Mai suntem noi şi-un univers. Pierdem în noapte, rând pe rând, tot ce sub noi era pământ. Şi mergem iar în gând, la pas. Un cer deasupra ne-a rămas. Vreo stea când cade din ţării, fără să vrei, spre ea te ţii şi poala-ţi potriveşti, s-o prinzi. Lucirea numai i-o cuprinzi. Şi cumpănim ce e, ce-a fost. Noroc înalt, pornit cu rost, ne-ntâmpină de sus prin vânt, să nu ne-ajungă-n văi nicicând.