În ceasul acela pe-a muntelui coamă - unde-adăstarăm sub brazi, nimiciţi de arzândul albastru din clara preziua de toamnă - Tu adormiseşi pătrunsă de soare mie alături, în şură de cetini. În şuier venind din adâncuri arar ca un val de răcoare. În valea lăsată în urmă se stinse, de mult şi ultimul zvon. O frunză de fag ca o flacără-n păr ţi se-oprise. Rotind, în descândere, frunza visă ca-n an mai putea înc-o dată podoabă să fie de foc altui pom. Pe munte, pe coamă, se stinse de mult şi ultimul zvon. Diafane, seminţe întrăripate, pe invizibile fire, zburau peste noi - din veac în altul purtate. Aşa ne încearcă îndemn câteodată spre crudă, spre sacra uimire. Mai are încă - mai are substanţă natură. şi-n asta nespusă risipă a-nchipuirii dintre o clipă şi altă clipă, totul nu poate să fie amăgire. Văzduhul seminţe mişca spre ţinte doar undeva-n mituri întrezărite. Şi-n timp ce tu surâdeai, ca-n rituri ţi-am pus un sărut în mijlocul palmei - niciodată tu nu vei afla! - ţi-am pus un sărut în calda paloare din palmă pe linia vieţii, ce se-alegea.