Ținându-ne de mână, ca nişte lungi vagoane, ne ducem existența spre zări târzii de fum. Ne flutură în grabă batiste pe peroane şi, fără multă vorbă, suntem împinşi la drum. Şi alergăm întruna pe căile ferate, ne mai opresc prin halte consemne şi lumini, ne trec pe la ureche, grăbit, accelerate, şi alergăm prin lume, întruna, arlechini… Acum, când zarea țării se-aprinde ca o dramă, acum, când se presimte al nopții rece semn, acum, în clipa asta când ziua se destramă o să cântăm balada vagoanelor de tren. Când ne-o oprit odată un tren strălucitor vedeam în dreptul nostru, pe-o linie-ntreruptă vagonul în paragini, cu placa HARITON, care părea zadarnic şi lepădat de luptă… – De ce rămâi aicea, pustiule vagon, şi nu-ți îndrepți privirea spre zarea cea fierbinte? Nu-ți mai aduci lumină în palidul neon şi nu-ți urneşti dorința şi viața înainte… Acum, când zarea țării se-aprinde ca o dramă, acum, când se presimte al nopții rece somn, acum, în clipa asta, când ziua se destramă să ascultăm cuvântul acestui vechi vagon. – Voi alergați întruna spre zările de fum ca să găsiți răspunsuri la întrebări anoste… Voi transportați cărbune, şi lapte, şi magiun şi le schimbați pe pepeni sau pe un bodaproste Dar ce se-ascunde-n asta, de ce vă străduiți să transportați făină şi sârmă pentru cleşte? De ce fugiți prin viață cu ochii chinuiți şi care-i întrebarea care vă chinuieşte? Acum, când zarea țării se-aprinde ca o dramă, acum, când se presimte al nopții rece semn, acum, în clipa asta, când ziua se destramă să ascultăm balada vagoanelor de tren. – Nu veți găsi răspunsul, ne spuse Hariton, în plexicul şi-n plasma acestei lumi mortale – noi am ajuns vagoane rămase la peron în care-aruncă noaptea lumini de lampadare… Noi ne-am oprit din marşul acesta nebunesc, noi am ieşit din cursa aceasta demențială. Ne înfăşoară trupul un gând dumnezeiesc şi ne coboară-n suflet o pace diafană… Acum, când zarea țării se-aprinde ca o dramă, acum, când se presimte al nopții rece somn, acum, în clipa asta când ziua se destramă să ne-amintim povestea acestui vechi vagon. Ținându-ne de mână, ca nişte lungi vagoane ne ducem existența spre zări târzii de fum, ne flutură în grabă batiste pe peroane şi, fără multă vorbă, suntem împinşi la drum. Şi alergăm întruna pe căile ferate, ne mai opresc prin halte consemnele de post, ne trec pe la ureche, grăbit, accelerate, şi alergăm prin lume, întruna, fără rost… Acum, când zarea țării se-aprinde ca o dramă, acum, când se presimte al nopții rece somn, acum, în clipa asta când ziua se destramă ne amintim povestea acelui vechi vagon.