Când gerul își trecuse firii, când iarna și-a țesut cojoc, Aiudul împletit în jale a cunoscut Floarea de Foc. Era "Alba" o celulă a morții, zisă "Frigider" – în ger cumplit țin temnicerii acolo oameni care pier. La poarta de fier, scrâșnită și mușcată de-al morții greu somn, au fost aduși, în zeghe și cătuși, Părintele Daniil și un om. Au fost împinși acolo ca să le piară cuvintele în gerul acela îngrozitor, neomenesc, dar Părintele se azvârli pe jos îndată, cu brațele deschise, în toată zloata murdăriei închipuind o cruce. "Așează-te pe mine!" – acum, ca două cruci de oase, cei doi ”bandiți” ai Lui Hristos stau spate peste spate. "De-acum nimic să nu mai spui, nici să gândești în tine, decât «Hristoase, Dumnezeu, ai milă către mine!»" Și dintr-odată o lumină nespusă, albă foarte a cotropit celula ceea și i-a trecut prin moarte. Ei n-au știu cât timp a curs, "opt zile" – au spus aceia care i-au scos din "Frigider" când a scrâșnit iar cheia. Lângă Părintele era topită ghețăraia, iar trupul lui parcă ardea din rugăciunea aia. Când gerul își trecuse firii, când iarna și-a țesut cojoc, Aiudul împletit în jale a cunoscut Floarea de Foc.