În dimineața mângâierii, plutind pe apele tăcerii, biserica de la baraj sticlea în albul ei miraj. Erau în ea din toată țara, din Făgăraș și Hunedoara, De la Brașov și București, creștini veniți să afle vești de Sus în ceea ce-i privește. Stăteau cuminți ca-ntr-o poveste. Nu începuse liturghia, dar sus pe schele era via minune, fluture rupestru: călugărul din Drăgănescu. "Mă, Gheorghe, eu atâta-ți spun, tu n-ai făcut nimica bun când te-ai certat cu Ana ceea. Te du și-ți împacă femeia." Iar Gheorghe, tremurând de frică, nemaiștiind ce să mai zică, de unde-i știe tot Acela?! și ce vorbise cu femeia!... plângea simțind că înspre sine se pogorâse Cel ce Ține întreaga lume din iubire. Și toți simțeau că-și ies din fire. Iar Marele Învățător, într-un halat de muncitor, picta cu o pensulă fină, la capul unei gropi din tină, cum dintr-un mort întins pe masă, ținând în mâini o ceară groasă, iese o floare de lumină.