Seara pe dealul Poienii lui Angelescu, cu-n blând apus, ca în Mihai Eminescu… Munții Perşani sunt chiar a zării oştire. Lempeşul lung stă-n fața lor, ca un mire. Maşini sticlesc pe drumul spre Secuime. Suntem mocani, suntem aici din vechime. Brazii înalți închid poiana în sine. Jnepenii-aprind verzi lumânări de iubire. Printre copaci se-aud ecouri de joacă. Soarele-ncet trece de culmea înaltă. Un corcoduş ridică brațe precare. Eu stau aici, în ultima rază de soare. Câțiva căței hămăie cam în neştire prinşi în poveşti cu ură şi cu iubire. N-o să mai am nicio iubire umană, mă pregătesc de experiența finală. Seara pe deal, ca într-un film de iubire, singur şi totuşi plin de-mpăcare în sine… Seara pe dealul Poienii lui Angelescu, îmbătrânind, ca-n Adrian Păunescu.