Afară-i toamnă, frunză 'mprăștiată, Iar vântul svârle 'n geamuri grele picuri; Și tu citești scrisori din roase plicuri Și într’un ceas gândești la viața toată. Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime 'n ușa ta să bată; Dar și mai bine-i, când afară-i sloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri. Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri, Visez la basmul vechiu al zânei Dochii, În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri; De-odat’aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri... Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.