Visuri trecute, uscate flori Ce-ați fost viața vieții mele, Când vă urmam eu, căzânde stele. Cum ochiul urmă un meteor, V-ați dus cu anii, ducu-vă dorul. Precum cu toamna frunzele trec; Buza mi-e rece, sufletul sec, Viața mea curge uitând izvorul. Candela ștersei d-argint icoane A lui Apolon, crezului meu, Mă topesc tainic, însă mereu De ale patimilor orcane. Sau ca un nour gonit de vânt, Alerg pe calea vieții mele, O buhă care, țipând a jele, Bântuie urma unui mormânt. Viața-mi se scurge ca și murmura Ce-o suflă-un crivăț printre pustii, Mă usc ca crucea pusă-n câmpii Și de blesteme mi-e neagră gura. Îmi târăsc soarta ca un vultur Ce își târăște aripa frântă, Viscolul iernii moarte îi cântă, Moarte, îi râde tot de-mprejur. Am uitat mamă, am uitat tată, Am uitat lege, am uitat tot; Mintea mi-e seacă, gândul netot. Pustiul arde-n inima-mi beată. Numai prin caos tu îmi apari, Cum printre valuri a navei velă, Cum printre nouri galbena stelă, Prin neagra noapte cum un fanar. Te văd adesea frunte senină Ca și gândirea lui Dumnezeu, Sufletu-ți arde-n sufletul meu C-o flamă dulce, tainică, lină. Gândind la tine nu voi să mor, Îmi blastăm însuși eu mântuirea, Orb, nebun, care blastămă firea, Ce-ar vrea din frunte-i să sting-un nor. Dar dacă gândul zilelor mele Se stinse-n mintea lui Dumnezeu, Și dacă pentru sufletul meu Nu-i loc aicea, ci numa-n stele: Voi, când mi-or duce îngerii săi Palida-mi umbră în albul munte, Să-mi pui cununa pe a mea frunte Și să-mi pui lira de căpătâi.