tât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieții mele ieși. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pân-în poale Plutești ca visul de ușor. Din încrețirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc - S-atârnă sufletu-mi de ochii Cei plini de lacrimi și noroc. O, vis ferice de iubire, Mireasă blândă din povești, Nu mai zâmbi! A ta zâmbire Mi-arată cât de dulce ești, Cât poți cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde șoapte, Cu-mbrățișări de brațe reci. Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinți: E-ntunecoasa renunțare, E umbra dulcilor dorinți. Te duci, ș-am înțeles prea bine Să nu mă țin de pasul tău, Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu! Că te-am zărit e a mea vină Și vecinic n-o să mi-o mai iert, Spăși-voi visul de lumină Tinzându-mi dreapta în deșert. Și să-mi răsai ca o icoană A pururi verginei Marii, Pe fruntea ta purtând coroană - Unde te duci? Când o să vii?