Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună! Și mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde, Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă barde — Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă Cu himere!… Dar de unde? Scîrțîie de vînt fereasta, În pod miaună motanii — la curcani vînătă-i creasta Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă. Uh! ce frig… îmi văd suflarea, — și căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasă, Ca țiganul, care bagă degetul prin rara plasă De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. Cum nu sunt un șoarec, Doamne — măcar totuși are blană, Mi-aș mînca cărțile mele — nici că mi-ar păsa de ger… Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat, borta-n părete și nevasta — o icoană. Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele! Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele Nici că au ce sa mai sugă. — Într-un roi mai de un stînjen Au ieșit la promenadă — ce petrecere gentilă! Ploșnița ceea-i bătrînă, cuvios în mers pășește; Cela-i cavaler… e iute… oare știe franțuzește? Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă. Bruh! mi-i frig — Iată pe mînă cum codește-un negru purec; Să-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las’, săracul! Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul, Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul „îns!“ la ce să-l purec? Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. — Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un sat de mîțe, zău! că-n el te-aș pune vornic, Ca să știi și tu odată, boieria ce-i, sărmane! Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? Ce idei se-nșiră dulce în mîțeasca-i fantazie? Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie, Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună? De-ar fi-n lume numai mîțe — tot poet aș fi? Totuna: Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick, Ziua tologit în soare, pîndind cozile de șoaric, Noaptea-n pod, cerdac și ștreșini heinizînd duios la lună. Filosof de-aș fi — simțirea-mi ar fi vecinic la aman! În prelegeri populare idealele le apăr Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr, Le arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan. Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care După chip ș-asemănare a creat mîțescul neam, Aș striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte, Ce destinul motănimei îl desfășură nainte! Ah! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri — liliecii? Anathema sit! — Să-l scuipe oricare motan de treabă, Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară? O, motani fără de suflet! — La zgîriet el v-a dat gheară Și la tors v-a dat mustețe — vreți să-l pipăiți cu laba? Ii! că în clondir se stinge căpețelul de lumină! Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat De-aș putea să dorm încaltea. — Somn, a gîndului odină, O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie, Vino somn — ori vîno moarte. Pentru mine e totuna: De-oi petrece-ncă cu mîțe și cu pureci și cu luna, Or de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — sărăcie!