- "Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire, Căci născută ești, copilă, Din nevrednică iubire. Mâni în schit la sfânta Ana Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieții tale, Mântuirea feței mele." – „Nu voi, tată, să usuce Al meu suflet tânăr, vesel: Eu iubesc vânatul, jocul; Traiul lumii alții lese-l. Nu voi părul să mi-l taie, Ce-mi ajunge la călcâie, Să orbesc cetind pe carte În fum vânăt de tămâie." – „Știu mai bine ce-ți priește, Las' de-a lumei orice gând, Mâni în zori de zi pleca-vom Cătră schitul vechi și sfânt." Ea aude - plânge. - Parcă Îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gânduri Și de-un dor fără de nume. Și plângând înfrână calul, Calul ei cel alb ca neaua, Îi netează mândra coamă Și plângând îi pune șeaua. S-avântă pe el și pleacă Păru-n vânturi, capu-n piept, Nu se uită înainte-i, Nu privește îndărăpt. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr' de capăt, Când a serei raze roșii Asfințind din ceruri scapăt. Umbra-n codri ici și colo Fulgerează de lumine... Ea trecea prin frunza-n freamăt Și prin murmur de albine; În mijloc de codru-ajunse Lângă teiul nalt și vechi, Unde-isvorul cel în vrajă Sună dulce în urechi. De murmur duios de ape Ea trezit-atunci tresare, Vede-un tânăr, ce alături Pe-un cal negru stă călare. Cu ochi mari la ea se uită, Plini de vis, duioși plutind, Flori de tei în păru-i negru Și la șold un corn de-argint. Și-ncepu încet să sune, Fermecat și dureros - Inima-i creștea de dorul Al străinului frumos. Părul lui i-atinge părul Și atunci c-obrazul roș Ea apleacă gene lunge Peste ochii cuvioși. Iar pe buze-i trece-un zâmbet Înecat, fermecător, Care gur-abia-i deschide, Cea uscată de amor. Când cu totului răpită Se-ndoi spre el din șele, El înceată din cântare Și-i grăi cu grai de jele, Ș-o cuprinde de călare - Ea se apără c-o mână, Însă totuși lui se lasă, Simte inima că-i plină. Și pe umărul lui cade Al ei cap cu fața-n sus; Pe când caii pasc alături, Ea-l privea cu suflet dus. Numai murmurul cel dulce Din izvorul fermecat Asurzește melancolic A lor suflet îmbătat. Lun-atunci din codri iese, Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăvește umbre negre Pe câmp alb ca de zăpadă. Și mereu ea le lungește, Și urcând pe cer le mută, Dar ei trec, se pierd în codri Cu viața lor pierdută. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpână A rămas pierdută-n lume.