Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie, De ți-ai da viața toată, Nime-n lume nu ne știe. Vin' cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. Printre crengi scânteie stele, Farmec dând cărării strâmte, Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. Tânguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atâta drag, Pe când iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. Îi răspunde codrul verde Fermecat și dureros, Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. Te desfaci c-o dulce silă, Mai nu vrei și mai te lași, Ochii tăi sunt plini de milă, Chip de înger drăgălaș. Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. Tremurând cu unde-n spume, Între trestie le farmă Și visând o-ntreagă lume Tot nu poate să adoarmă. De-al tău chip el se pătrunde Ca oglinda îl alege - Ce privești zâmbind în unde? Ești frumoasă, se-nțelege. Înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătând privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. E-un miros de tei în crânguri, Dulce-i umbra de răchiți, Și suntem atât de singuri Și atât de fericiți! Numai luna printre ceață Varsă apelor văpaie, Și te află strânsă-n brațe, Dulce dragoste bălaie.