Înnalt şi-ngândurat ca visătorul, Stând între cer şi-ntre pământ stingher, Crescui şi eu din veşnicul mister Din care toate îşi pornesc izvorul. Când seva urcă-n trunchiul meu de fier, Adâncul îmi trimite-n foi fiorul Şi simt că-n mine năvăleşte dorul Pământului de-a fi mai lângă cer. Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie Şi svonuri tainice din infinit O gură fac din fiecare foaie. Şi-n freamătul de foi nelămurit, Cu şoaptele veciei se-ntretaie Suspinele pământului trudit.