Spre glorioasa-mi obârşie Cobor adânc din eu în eu, Sub două mii de ani mă-mbie Din fundul vremii chipul meu. Aud un vălmăşag titanic Şi văd din el cum mă desfac Cu părul retezat romanic Pe sub căciula mea de dac. În doina dulce-a mamei Dochii Alunec din părinţi în prunci, Şi deschizând pe lume ochii În cel de azi sânt cel de-atunci. Văd cum Olimpul trist apune În sfântul răsărit creştin. Aud întâia-mi rugăciune Şi-ntâiul gângurit latin. Departe, cade ca un nour O togă pe-un august liman; Rămân între vultur şi bour În fumuriul meu suman. Sub streaşinile vremii sure Trudesc în aburi şi veghez În luminişuri de pădure Ori sus pe zid, la meterez. Sprânceana când o-ncrunt metalic Se moaie lin în dor blajin: Surâs din cerul meu italic, Amar din Pontul Euxin. Ca soarele ce se răsfrânge În valul apei înmiit, În milioanele de-un sânge Sunt eu pe veci întipărit. În chipurile lor voinice Când se-nfioară, eu tresar Cum mişcă un noian de spice Acelaşi bob miliardar. Pământul sfânt până-n hotare Prundit e cu strămoşii mei, Cucernic ridicând altare Pilaştrii bolţilor sunt ei. Şi-n somnul albelor linţolii Ei sunt temeiul subteran Pe care urc precum atolii Pe oseminte de mărgean. De două mii de ani încoace Mă-nvârtoşez în cei ce vin Ca singur eu să pun soroace Încovoiatului destin. Când uneori mă-ncearcă plânsu-mi De cât amar am cunoscut, Mă-mbrăţişez pe mine însumi Cel încă-n vreme nenăscut. Tresaltă-n mine milioane Cu viitoru-n ei răsfrânt Şi-n iureşul eternei goane Cum sunt ce-am fost voi fi ce sunt.