Tu, cel ce te-ascunzi în eterna-ţi amiază Şi lumea o spânzuri în haos de-o rază, Metanie ţie, Părinte. Izvod nevăzut al văzutelor linii, Mă scalzi şi pe mine în unda luminii Un mugur de carne fierbinte. Sunt duh învălit în nălucă de humă, Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă, Dar sunt nerăspunsă-ntrebare. Ce glas e destoinic să-mi spună-ncotro e Oceanul de somn ce icnind fără voie M-a-mpins şi pe mine-n mişcare? Nici maica nu ştie ce tainică normă Îmi dete din carnea-i vremelnica formă, Neant înflorit în minune, Căci toate izvoadele umbrelor noastre Roiesc mai presus de arhangheli şi astre Din veşnica ta-nţelepciune. În ceruri, Părinte, sunt abur în aburi Şi-asemeni cu apa ce-ngheaţă pe jgheaburi Prind coajă de carne din spaţiu. Tu cugeţi, se naşte; voieşti şi durează; Respiri şi-nfloreşte; iubeşti şi vibrează De-adâncul luminii nesaţiu. De tine mi-e foame, de tine mi-e sete, Fac dâră de umbră acestei planete Cu spumă de soare pe creste; Şi-n saltul credinţei gustând veşnicia, Din pulberea lumii îmi strig bucuria Că sunt întru Cel care este! Puzderii de stele ascunse-n amiază, Făpturile-n tine de-a pururi durează Şi-n spaţiu vremelnic colindă. A fi - bucurie eternă şi sfântă! O vrajă a toată lumina răsfrântă De-a gloriei tale oglindă.