Din spuma de vișini răsare conacul Sub nemărginitul safir înstelat. Aprins de-așteptare, pândește buimacul Strângându-și toporul sub brațu-ncordat. Troianul de floare l-ascunde ca norul Ce-ar sta să se spargă în trăsnet cumplit. Din sânge rachiul, din minte amorul Străpung cu duhoare văzduhu-nflorit. E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura; Tămâie e-n codri și smirnă-n grădini, Spre marea minune se-nalță natura Cu ierburi și arbori schimbați în lumini. Un clopot răsună, răspund celelalte, Talazuri rotind în eter, Se umplu de vuiet tăcerile-nalte Și sufletul lumii se suie spre cer. Buimacul înjură păruta zabavă Cu care creștinii se duc spre altar Pur, crinul credinței se leagănă-n slavă Sa-l miruie roua cerescului har. Conacul e singur. Ai casei plecară. Zăvoarele astazi pe uși nu se pun, Deschisă e poarta oricărui de-afară. În noaptea-nvierii tot omul e bun. Acasă rămase bunica oloagă. Iisus înviatul lucește-n iatac. Bătrâna-n fotoliu, sub candeli, se roagă Când intră năvală tâlharul buimac. Alături e lada crezută cu-o sumă Ce face un diavol din omul mărunt, El strânge toporul de parcă-l sugrumă Smuncindu-l în aer sălbatic și crunt. Bătrâna se uită la el fără frică Cu chipu-n văpae de candeli nimbat, Ea crede că omul o cruce ridică Și grasul ei cântă: „Hristos a-nviat!” Ce caldă blândețe, ce miere cerească E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit? Se năruie brațul ce vru să lovească, Toporul îi cade cu zgomot icnit. Se mișcă nalucă Iisus în icoană Și-nvăluie-n aur tăcutul iatac, Podeaua răsună de stranie zvoană De parcă-n adâncuri ar geme un drac. Atât a fost totul. Acum se frământă Ca noru-ntre vânturi de nord și de sud; Cu mintea trezită și-asupra-și răsfrântă, Se vede deodată nemernic și crud. Cu spaimă zărește, surprinse-n trezie, Dihănii de beznă ce-n suflet s-ascund Precum într-o apă când e străvezie Vâscoase jivine târându-se-n fund. Sub bolta-nstelată, ce stă-n sărbătoare, Pământul se-ntinde smălțat ca un preș, Tot omul lumină, tot pomul o floare, Doar el, pângăritul, se simte un leș. Bătrâna-l privește de parcă-l răsfață, Străină cu totul de zbuciumul lui; Ea pare bunica lui însuși de față Ca-n vremea când, fraged, era doar un pui. Mergea împreună cu sfânta bătrână În nopți ca și asta la Domnu Hristos, Râdeau ghioceii în chita din mână Și inima floare s-o ducă prinos. O, glasuri de clopot și ropot de toacă, Odraslă de înger rămasă-napoi, Cascadă de munte căzută-n băltoacă, Zăpadă de suflet topită-n noroi! Zdrobit îngenunche și geme: „Iertare, Iertare, iertare” , cu grai sugrumat. Bătrâna-l privește cu-adâncă mirare, Iar glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”