Ce drag îmi eşti tu mie, pom răzleţ, Cu norul tău de ramuri la răscruce! Îţi dărui oricui arşiţa l-aduce Umbrarul vorbăreţ. Când din mormanul verdelui bronzat Te prididesc cascadele de pere Eşti ca o boltă doldora de sfere Ce ard îndepărtat. Dar pradă călătorilor şi jaf, Mereu zburătăcit de retevee, Cu perele pierzi crengile crâmpee În vraişte şi vraf. Flămânzi îţi muşcă miezul de nectar, Dar cui îi pasă oare că te doare Şi cine simte taina ta cum moare Durerea într-un dar? Cruzi, în asprimea scrijilatei coji Îşi sapă numele, eşti tot o rană, Întreagă răbduria ta pomană Crestând-o drept răboj. Şi totuşi n-ai tu inimă de om: Prea ierţi, prea ospătezi haina gloată! Desăvârşire darnică e toată Făptura ta de pom. Visând sub norul tău de foi, socot Că duh neomenesc răzbate-n tine, Din rodul tău aroma lui s-aţine Chemând din largul tot. Te scutură drumeţii grosolan, Tu-ţi vindeci ciumpăvirile schiloade Şi, bun, i-aştepţi cu alt belşug de roade De astăzi într-un an.