Pe unde-au fost cocorii se revărsară corbii. Eu tot mai știu poteca bătută de-amândoi; Scântei de amintire mocnesc în spuza vorbii — Un pom își lăcrimează cele din urmă foi. Cu noi pe nesimțite s-au prăbușit frunzare, Și e o destrămare și un deznodământ Că visul, o nălucă de ceață, piere-n zare Și sufletul, cu ploaia, s-absoabe în pământ. Sunt pânză de paianjen pe depărtări deșarte. Surpările din lume cu zburături m-ating Cărbuni aprinși prin neguri, ce cad în ape moarte, Cad stelele din urmă și-n gândul greu se sting.