Prăpastia hăuie-n cerul de jos De lacul din fund ochenată lucios. Iar şoimul din aer umbrindu-se-n unde, Ispita l-atrage-n adânc să s-afunde. Acum coborând e săgeată de fum Şi alta zvârlită de jos e acum, De parcă genunea îl soarbe cu sete Şi iarăşi semeţ în azur îl trimete... O, şoimule ager din mine zburat, Iau parte la jocul în lac răsturnat Şi-n fundul genunii, spoit cu-amăgire De ceruri albastre şi nemărginire, Văd groaza din urmă ce parcă mi-o ştiu Prăpastie neagră cu fund străveziu. Mă plec peste-adâncul în care-am să scapăt: Mirajul mi-arată un cer fără capăt. Mă zgudui ca şoimul prin hăul vrăjmaş, Dar umbra mea creşte cu chip uriaş Şi stele desprinse din `nalte ţinuturi De creştetul umbrei mi-animă săruturi. Prăpastia hăuie-n cerul de jos Şi totul e groaznic şi totuşi frumos. Un glas îmi şopteşte: «Fii om, nu te teme, În veacul ce vine nu-i moarte, nici vreme!» Şi jocul prin care cobor şi mă-nalţ Argila bătrână mi-o suflă cu smalţ. Dar iată că şoimul, izbindu-l o clipă, Mirajul din fund, sfărâmat, se deschipă Şi pasărea ţipă smulgîndu-se-n sait Din groaza strâmbată pe cerul cel-lalt.