Această lungă toamnă gravă, melancolia să-i pot bea, a picurat în cupa mea şi miere-alături de otravă. Şi gust cu buze-nsângerate tristeţea crâncenă din fund în care, lacom, mă cufund şi-ndurerat de voluptate. Că nu-i crepuscul să mă-mbete cu dulcea sfâşiere-a lui, nici rană-n amintire nu-i să nu beau azi din ea cu sete. Şi nu e viaţă să nu-şi plece lungi umbre dulci peste mormânt, inel pe umbra care trece.