Când ramurile toamnei armurile-şi dezbracă şi-acest crepuscul steagul în zdrenţe şi-a supus, trecutul e o spadă pe care-o tragi din teacă, să sângere-nc-o dată, aprinsă de apus. E atâta voluptate în marea sfâşiere şi-atâta grea lumină, în tine, de ruini, că frunza toamnei însăşi se face scânteiere şi fiecare creangă cutremură lumini. Ce roşu e pârjolul aducerii-aminte ... Şi tu înalt în seara acestor desfrunziri vuieşti, ca o pădure, de umbre şi morminte şi nu luceşti, ci fulgeri, aprins de amintiri.