Din Urali spre Soare-Apune, cum veneau încinşi cu piei, parcã fumega din ei duhnet de sãlbãticiune. Blestemata Miazãnoapte se zbârlea pe-obrajii sluţi, şi pe cai mãrunţi şi iuţi – foamea stepelor rãscoapte. Viclenii rãsãritene ascuţeau ca un tãiş gândul galben şi pieziş în ochi mici fãrã sprâncene. Toatã arşiţa din puste şi tot crivãţul turbat. Numai ciumã şi bubat, numai viscol de lãcuste. Bãlţi de moarte sub copite, scãri de leşuri sub hanger, ciurde-mpiedecate-n fier, robii ţãrii cotropite. Geamătul cetãţii slabe sub prãpãd şi sub mãcel. Evul mormãi şi el Ca un urs supus pe labe. In biserici şi-n altare caii ronţãiau ovãz – câtã cruce-a stat în vãz zãcea ţãndãri sub picioare; cât Arhanghel în icoanã luminând pe-un zid bãtrân – pradã ghearei de pãgân, pentru flãcara duşmanã ; câtã Precistã-n vopsele, câtã candelã-n ungher, se fãcea spãrturi de cer, sfãrâmat argint de stele. Chipul Domnului pe uliţi, dus în urlet şi ocãri, încã surâdea iertãri, sfâşiat în vârf de suliţi. Şi cum tot gonea prigoana prin cetate, pe sub bolţi, crucea nu-şi gãsea vreun colţ, vatra nu-şi pãstra icoana. Temãtori de buturugã şi de gâde fãrã greş prunc, muiere sau unchieş nu-ndrãzneau sã-nchine rugã. Numai temniţele pline din cetatea fãrã rugi, fremãtau sub chei, sub drugi, ca un zumzet de albine. Jos, în beznele cu gratii, ruga se fãcea suspin, iar suspinul –frunţi de crin, cãtre poarta Prea Curatei. In zadar puneau la uşe lanţ şi lacãt robilor – plânsul nu avea zãvor, ruga nu ştia cãtuşe. Dar afar’, cetatea –nfrântã, fãrã clopote şi sfinţi, nu ştia cã-n nopţi fierbinţi robii temniţelor cântã. Şi-au trecut peste cetate -bivoli sforãind pe nãri- ani cu sânge pe spinãri şi în coarne cu pãcate. Pãrea ziua sãptãmânã, luna an şi anul veac… molimile fãrã leac duceau foametea de mânã. Prin clopotniţe-n ruinã bufniţe şi lilieci. Mocneau inimile-n teci, sãbii roase de ruginã. Tot mai copleşiţi creştinii şi stãpânii tot mai crunţi. Tot mai silnice pe frunţi şi osândele şi spinii. Se gãtea de drum lãstunul pe-un cer dulce de gustar. Târgoveţi cu pas amar nu-şi zâmbeau din mers nici unul. Uliţi vechi, medievale, îi vedeau urcând încet. Un burete de oţet – gândul îmbibat de jale. Era ceas de dimineaţã de smarald şi de mãrgean. Şi deodatã, într-un geam, dimineaţa prinde faţã. Nimeni nu bãgã de seama cum, din aur şi topaz, raza se fãcea obraz, limpezimile –maramã. Cerul deveni privire şi lumina chip duios – Maica Domnului Hristos pe tulpina ei subţire. In fereastra sclipitoare – chipul Precistei bãlai, rupt din fulgere de rai şi din viscole de soare. Şi cum strãlucea Fecioara, nezãritã la-nceput, ochii ei din geamul mut luminarã ulicioara. Douã tinere drumeţe îi vãzurã chipul sfânt ; şi-ntr-un ţipãt lung s-au frânt cu minunea ei pe feţe. In metanie –amândouã- pãreau creangã de cais, legãnându-se ca-n vis de prea multã floare nouã. Se-nclinau în rugãciune ţânci, bãtrâni, bãrbaţi, femei. Uliţa sorbea scântei din fereastra cu minune. De mulţi ani icoana spartã nu lucise pe pereţi. Ca din somnul altei vieţi se scula cetatea moartã. Deşteptaţi ca din morminte, toţi nevolnicii de ieri înviau îngenuncheri strãlucirii Maicii Sfinte. Se-mbulzea cetatea toatã ca sã-nchine fruntea-n praf. Parcã foşnet de seraf plutea moale peste gloatã. Pândele de pe creneluri – semn şi tulnic de furtuni. Alelei ! Creştini nebuni, ştreang v-aşteaptã şi mãceluri. Cnuturi de smintitã hoardã peste rugile din drum. Caste flãcãri fãrã fum taina nu-nceta sã ardã. Geamul spintecat de pietre – pulbere şi licurici. Cetele-n genunchi sub bici nu urnirã cãtre vetre. Beţi de slavã şi mistere ochii lor privirã-n sus. Maica Domnului Iisus sta pe-un zid de giuvaere. Scânteia în zid granitul, ardea piatra de bazalt. Era fruntea-azur înalt, era zâmbet infinitul. Strigãt sfânt de adorare. Urlet de pãgân blestem. Steaua de la Betleem ziua fâlfâia pe zare. Gloata tot bãtea metanii când în zid bãteau berbeci ; sub divinul chip de veci sângerarã bolovanii. Murul se surpa cu vaier, spart în chiotul barbar. Ochi smeriţi cãtarã iar : Maica fulgera în aer. Peste freamãtul mulţimii, într-un cearcãn de safir, Ea lucea ca un potir şi zâmbea ca heruvimii. Peste haita ticăloasã, spumegând uimită-n loc, Ea-ndulcea cerescul foc pe-un obraz de chiparoasã. Aerul în vâlvãtaie barda cum sã-l surpe-n glod ? Taina, sus, peste norod, Ce hanger putea s-o taie ? Sfânta lin urca în spaţiu pe-un chilim de aurori. Ca un vuiet de vâltori, jos, vuiau îngenunchiaţii. Din vecii de ne’nceputuri aripi verzi dãdeau ocol.. Ingheţa hangeru-n gol, gheara degera pe cnuturi. Limba împietrea nãucã cu ocara-n vârful ei. In lumina Precistei cãdea ştreang, pica mãciucã. Numai gloatele-n extaze, sub un viscol de azur, se-mbãtau de aur pur, de mirezme şi de raze. Şi dând sunete minunii, clopote pornirã glas. Ce Arhangheli le-or fi tras ? Oameni nu trãgeau de funii. De mulţi ani nu mai urcase glasul lor în vechiul burg, fãrã clopote-n amurg, fãrã vechi iconostase. Şi-acum sunetul strãluce ca o ploaie de arginţi, în cetatea fãrã sfinţi, în cetatea fãrã cruce. Robii temniţei de piatrã le-auzeau prin uşi, prin zid. Zidul tremura fluid, robii-nchişi vedeau prin piatrã. Vedeau taine de zãpadã, de vãzduh şi de vãpãi. Lanţuri, paznici şi cãlãi nu-i puteau opri sã vadã. Zidurile-n strãlucire cum cutremurau nãluci, burgu-ntreg ardea de cruci, de icoane şi potire. Uliţa era mireasmã şi cetatea toatã zvon ; orice meterez –amvon, orice turn –catapeteazmã. Ce puteri prindeau sã mişte, ce aeriene mâini, porţile cu vechi ţâţâni ruginite de rãstrişte ? Cã sãlbaticii de strajã le vedeau cum se deschid. Pe turtitul chip livid Se holba mirarea-n groazã. Din zbârlitele dihanii spaima-ngãlbenea momâi ; şi din creştet în câlcâi le sluţea în pocitanii Din cetatea cu lumine, haita da-napoi prin porţi, cu ochi mici, cu mâini de morţi, în piei strâmbe de jivine. Dar cetatea sub minune nu privea-napoi nimic. Pe scãri dulci de borangic, ea sta sus in rugãciune. Şi de sus privea-nainte Cerul Domnului, rãmas ca un vechi iconostas în Cetatea Maicei Sfinte.