A plecat moţul cu gloata. Pumnii-s tari şi paşii grei, Parcă toată Detunata L-a-mbrăcat în piatra ei. A plecat moţul la ţară Şi tot vine-n drumul lui, Nu farină ca să ceară Şi nici milă nimănui. A plecat moţul şi mere Şi tot creşte la răscruci, Nu cu cercuri şi ciubere, Ci cu furci şi cu măciuci. Nu cerşind din poartă-n poartă, Nici flămând din loc în loc, Ci cu umblet ce nu iartă În cumplite-opinci de foc. Ziua tânără se scoală Mai devreme, dinadins Să se-mbete de răscoală Ca de-un crâncen vin aprins. Nici Bihorului nu-i lene, Dacă pleacă munţii toţi. Tună gloatele crişene Şi Zarandul, lângă Moţi. Răzmeriţa nesătulă Calcă zarea până-n fund, Cu ţuguie de căciulă Împlântate-n cerul scund. Şi cum tot coboară ţara Când din stânci, când din copaci, Veacul dă-n genunchi, ca fiara Încolţită de gonaci. Şi cum smulge crunta apă Putregai de răgălii, Strâmbătăţi răscoapte crapă Până jos în temelii. * Roşu taur de jăratic Cu văpăi pe bot, Soarele, zvâcnind sălbatic, Trece râu-not. Fulgeră iconostasul Serii de mărgean. Piatra tremură sub pasul Gloatei lui Crişan. Sângerând cumplit de soare Pe tăişuri reci, Coase lucii şi topoare Spintecă poteci. Înflorită-n noi veşminte, Printre meri şi pruni, Iese Târnova-nainte Tinerei furtuni. Popa-n drum înalţă cruce Spre sărut sfios. Ca o lacrimă străluce Trupul lui Christos. -Domnul să te aibă-n pază, Oaste de iobagi. Valea Târnavei e trează Pentru oaspeţi dragi. Te-aşteptăm, răscoală sfântă, Să despici făgaş. Nu mai geme azi, ci cântă Bunda pe clăcaş. Cântă brazda şi iobagul, Cântă morţii-n glod. Jos sub talpă, fierbe pragul, Fierbe mustu-n rod. Fierbe-n mâini de rob lopata, Fierb fuior şi fus. No, de-acum robie, gata ! Din cenuşă, sus ! Dinaintea asprei cete, Straşnic în suman, Flutură puţin din plete, Surâzând, Crişan. Sfânt la chip şi-n răzvrătire Şi la vorbă sfânt, Rupt din gresie subţire, Ars de ploi şi vânt. Pupă crucea şi se-nchină. Dar în faţa lui, Rotunjesc doi ochi lumină, Mari şi nesătui. Nu-l privesc, îl sorb cu sete, Limpezi şi cereşti. -Când te uiţi aşa, băiete, Parcă mă sfinţeşti. Maica Domnului -minune- Ţi-a dat ochi din rai. Ce porţi tu în suflet, spune, Şi în ochi ce ai ? -Sunt Călin, măi bade. Tata Crâsnic e în sat. Pot să merg şi eu cu ceata, Dârz şi răsculat. Vreau şi eu să fiu cătană Oastei de ţărani. Implinesc, la Sfântă-Ană, Treisprezece ani. Nu mai mi-e de-acum de zburdă Cu copiii-n stol. Ştiu să-ncarc cu plumbi o durdă Sau topor să scol. Şi securi şi coase-aşteaptă, Şi privesc şi tac. Surâzând, Crişan şi-ndreaptă Cuşma lui de dac. -Dogoreşti de dor, copile, Arzi ca un cuptor, Dar eşti mic încă de zile Ca să scoli topor. Nu ţi-e vremea de cătană, Fiu de clopotar; Doar bucoavnă, ghiers şi strană Potrivite-ţi par. Stai la vatra ta şi-nvaţă Psalmi şi rugăciuni ; Mâine, pentru-o nouă viaţă, Clopot nou să suni. Se-ntristează faîa mică. Ochii mari se-aprind, Plini de lacrimi se ridică Spre Crişan cu jind. -Lasă, nu ofta, Căline, Fii fecior ne-nfrânt; Lacrima ce plânge-n tine Lumineaz-o-n cânt ! Şi Crişan, domol, mângâie Fragedul obraz. Vântu-i smirnă şi tămâie, Zarea e topaz. Pomii vor şi ei s-alinte, Încărcaţi de flori, Chipul ars de plâns fierbinte, Ochii rugători. Oacheşă la trup şi-nvoaltă, Seara de Prier, Creşte-atâta de înaltă Că miroase-a cer. * În grădina lui Călin Toate păsările vin, Cântă mult şi dorm puţin. Toate stelele se-anină, Toate crengile se-nchină. Doar o pasăre străină N-are cântec, nici hodină. S-ar tot face pe tulpină Glas de om care suspină, S-ar tot face dar nu poate, Până-i noaptea jumătate. Şi Călin, în patul lui, Când e pasăre, când nu-i. Când şi-ar face aripi dorul, Când nu poate să-şi ia zborul. Şi când plânge, parcă scrie : Nu cu slove pe hârtie, Ci cu jarul inimii Scris pe faţa perinii, Cu cerneala genelor Şi pana sprincenelor. -Mi-ai dat, Doamne, ochi senini, Dar trup mic de ani puţini. Dacă pentru libertate Nu duc sac cu plumbi în spate, Dacă pentru-un colţ de pită Nu scol coasă ascuţită , Dacă pentru neamul meu Nu ridic toporul greu, Batăr fă-mă , ca pe tata, Clopotar pe toată gloata; Batăr dăruie-mi putere, Să sun ceas de înviere ! Fă-mă crâsnic plin de vlagă, Să bat clopot noaptea-ntreagă, Să dea zărilor ocol, Neamul meu din somn să-l scol ! Suflă-n geamuri luna plină. Perna-i udă de lumină. Toate şoaptele din lună, Toate ca un freamăt sună, Toate vor ceva să spună. Doar pe creanga din grădină, Neagră pasăre străină N-are cântec, nici hodină. S-ar tot face, dar nu poate, Plâns de om care se zbate. Spune glasul lunii pline : -Hai, Căline, vin cu mine. Duhul nopţii cheamă iară : -Hai, Căline, pân-afară. Crengile au viers pe gură : -Vin' , Căline, pân-la şură. Păsările vor să-l vadă : -Vin', Căline, în livadă. Numai pasărea străină De pe ramura mezină, N-are cântec, nici hodină. S-ar tot face, dar nu poate, Tipăt nopţii blestemate. * A ieşit cu paşi desculţi. Luna îl urzică. Şi-n nesomn sunt spini prea mulţi Pentru tâmpla mică. Bozii înălţate-n cozi Îi pândesc cărarea. Albi şi tineri voievozi Prunii-şi mişcă floarea. Alb, în cămeşuica lui, Printre pruni răsare. Parcă e şi el un pui De cireş în floare. Ce-i şoptesc şi ce-i tot spun Când o umbră-n cale, Când o ramură de prun, Când o rază moale ? Că pe creangă cum tăcea, Neagră în grădină, Prinde viers acum şi ea, Pasărea străină. Prinde viers şi prinde grai, Prinde glas cuminte. -Pasăre cu negru strai, Parcă-ndrugi cuvinte. -Mai Căline, suie-n tei, Printre ramuri dese. Din pădurea Târnovei Vezi ce şarpe iese. -Pasăre cu-aripi de scrum De prin alte crânguri, Mult a fost să taci şi-acum Taine multe gânguri. -Măi Căline, nu auzi Umblete de fiară ? Zangăte şi paşi zăluzi Tot prin râpi coboară. Aud, pasăre, şi văd Printre ramuri dese. Văd năluci şi simt prăpăd, Luna vrăji îmi ţese. Parcă sclipete de spăngi Cresc din râpi , pe coaste. -Măi Căline, printre crăngi Nu-s năluci, ci oaste. -Tulai , pasărea mea, nu-s Cuşme, nici sumane, Ci soldaţi crăieşti de sus, Falnice cătane. Pasăre, parcă mi-a-mpuns Pieptul o frigare. Oastea grofului pe-ascuns Îşi întinde ghiare. Desprinzându-se uşor De pe-nalta-i mladă, Pasărea cu negru zbor Piere în livadă. Cine-o fi vândut, viclean, Oaspeţii şi satul ? Vin să-l prindă pe Crişan, Cum abaţi vânatul. Vin să-l smulgă din culcuş, Sub tăcerea lunii. Ah ! pândarii toţi dorm duşi, Nu sunt treji nici unii ? Nici o veghe de străjer Chiot nu ascute ? Sări, Căline, jos din cer, Sări din tei mai iute. Cui să-i ducă vestea rea, Pe Crişan să-l scoale ? -Doamne, dă-mi fierbintea stea A poveţei Tale. Pune-n gândul meu zbătut Raza ta curată ! Şi lumină s-a făcut În copil, deodată. Parcă s-a cuminecat Mica lui făptură ; E mai mare, mai bărbat, Cu lumini pe gură. N-o să-i deie grofului Robi pentru belciuge ! Alb, în cămeşuica lui, Fuge, fuge, fuge. Trupu-i numai scânteieri, Paşii scânteiază. Pe sub crăngi de pruni şi meri Urma lui e rază. O fi, măre, timp de-ajuns Satul să-l deştepte ? În clopotniţă pătruns, Fulgeră pe trepte. Bat în cuiburi, fâlfâind, Speriaţi, lăstunii. Tinerele mâini se-aprind Vâlvătăi pe funii. Cade-n noaptea fără fund Dangătul de-aramă. Zările care-i răspund Se zbârlesc în coamă. -Scoală, satul meu iobag, Scoală-te, furtună ! Tunet braţelor ce-l trag, Cruntul clopot tună. Bubuie arama grea Să trezească truda. -Scoală, răzmeriţa mea, Că te vinde Iuda ! Sună, clopote, prelung, Şi deşteaptă gloata. Crâsnic m-am legat s-ajung, Clopotar, ca tata ! Mai năvalnic, mai aprins, Clopotul se-aruncă, Prăvălind în necuprins Luna, ca pe-o stâncă. Munţii toţi se surpă-n gol, Ţăndări să se sfarme. -Taică, dă-mi puteri să scol Neamul care doarme ! * Din ce spartă veşnicie Lespezi mari de dangăt sar ? Ce năpraznic clopotar Trage veacul de frânghie ? E de foc sau e de piatră, Alb în cămeşuica lui ? N-o să-i deie grofului Nici un rob culcat pe vatră. Noaptea sare ca o uşă Smulsă straşnic din ţâţâni. Satul de iobagi români Se ridică din cenuşă. Somnul se preschimbă-n flinte, Pernele se fac securi. Din răscruci la cotituri, Gloata-i trează şi fierbinte Turbă ciuda pe oţele Şi-n cătane-mpărăteşti. -Inger eşti sau demon eşti, Clopotarule din stele ? Cin' te-a dus în turla naltă Vijeliile s-asmuţi Şi tot trăznetul să-l muţi Dintr-o zare-n ceealaltă ? De eşti duh sau numai pleavă De valah în turnul tău, Nu te-o judeca birău, Ci crăiescul plumb din ţeavă ! Pâlc de spăngi cărări îşi taie Tot pe brânci, pe după dâmb. Râpâiala lor de plumb Biciuieşte ca o ploaie. Aşchii se desprind din lună Şi din turnul transilvan. Clopotarul năzdrăvan Tot mai crunt prin stele tună. Altă grindină.Alt ropot. Aşchii noi din zid se rup. Străluceşte micul trup Ca un crin legat de clopot. Nu-i muiere, n-o să-şi plângă Braţul drept rămas beteag . -Clopot m-am jurat să trag. Am să-l trag cu mâna stângă. Mai grozav furtuni prăvale Din clopotniţă, din cer. -Ticălos paracliser, Plumbii-ţi dau în van târcoale ! Puştile prind iar să bată. Crăngi cu flori din pruni se frâng. Cade frânt şi braţul stâng, Ca o creangă-nsângerată. -Nu-mi da plânsul suferinţii, Ci dă-mi, Doamne, noi puteri, Ceasul marii învieri Să-l sun, chiar de trag cu dinţii. Dinţii-n funie se-mplântă, Arde micul trup bălai. Clopotul de lângă rai Nu mai tună sus, ci cântă. -Lasă, nu ofta, Căline, Fii fecior ne-nfrânt. Lacrima ce plânge-n tine Lumineaz-o-n cânt. Cine-i spuse vorbe bune, Ieri, în rumenul apus ? O să-nalţe, cum i-a spus, Din durere, rugăciune. Trage. Clopotul se roagă. Lungul tunet din furtuni Cântă-acuma rugăciuni Pentru răzmeriţa dragă. Dârzul crâsnic de-adineaur' Prins cu dinţii toţi de cer, Printre stele care pier Sparge cântece de aur. Ca un zbor se-avântă-n spaţii, Spânzurat de ruga lui ! Jos, prin oastea grofului, Sparg porţi negre răsculaţii. -N-ai stârnit destul zăvozii, Diavole de clopotar ? Puştile crăieşti bat iar Şi se pierd, pe brânci, în bozii. Dinţii încă vor s-apuce Funia de care-au tras. Singur, lângă rai rămas, Clopot vine şi se duce. Singur clopotul suspină Tot mai sus şi tot mai lin. Trupul mic, de sânge plin, Parcă sângeră lumină. Ochii de la Prea-Curata Cerul încă îl străpung. -Crâsnic m-am legat s-ajung, Clopotar pe toată gloata ! Picurii ce-i curg pe faţă Tremură şi ei puţin, Dar se fac surâs senin, Limpezimi de dimineaţă. -Lasă, nu ofta, Căline, Să nu plângi, fecior ne-nfrânt. Toată lacrima din tine Urcă-n stele clopot sfânt.