Ca de dincolo de lume, vine plin de colb, faţa dârză, mâna-n şold, armăsaru-n spume. Fruntea-i creşte mai înaltă, pletele în vânt. Stânci, păduri, furtuni îi sunt mume laolaltă. Ard amurguri sub sprâncene şi, pe chip semeţ, sărutări de pădureţ şi de nopţi codrene. În câlcâie când îşi strânge murgul năzdrăvan pare-arhanghel pământean sau un cneaz de sânge. Flinta tot şi-ndreaptă ţeava să privească-n sus : ochi de uliu nesupus care-nfruntă slava. Ipingea bogată poartă, cioareci şi tuslugi. Arnăuţi şi străji şi slugi înlemnesc în poartă. De când sunt nu mai văzură porţile domneşti, izbucnite din poveşti, astfel de făpturi. Arătarea din baladă sare jos din şea : -Unde-i Vodă Caragea ? Iancu vrea să-l vadă. Toţi bulbucă ochi de broaşte turcii cresc în fes : -Cine eşti, boier ales ? Cine te cunoaşte ? -De la Vodă la Agie, grecii toţi mă ştiu. De la Olt şi pân-la Jiu codru-ntreg mă ştie. Parcă trăznetul despică porţi şi arnăuţi. Cât îs la picior de iuţi şi ce-nalţi în chică ! Faraonii şi buzaţii schiaună prin curţi. Lungi în mâini, la fapte scurţi, gâfâie gealaţii. Se-mbrâncesc în poticnire turcii cu şalvari, cetele de palicari chiţcăie subţire. -Iancu ! freamată cerdacul. Prinşi de tremurici, pehlivani şi măscărici vin de-a berbeleacul. -Iancu ! Scări, odăi, iatacuri, zumzăie la fel. Singur Iancu, numai el, Calcă-adânc pe veacuri. Parcă vine din jugaştri, dintr-un pisc străbun unde ouăle îşi pun vulturii şi aştrii. Intră-n curte şi le face semn să tacă toţi : -Nu sunt căpitan de hoţi, cârtiţe buimace ! Broaşte-n fuste, slugi fricoase, n-am venit să prad, nici să vă trimit în iad putredele oase. Hai, lingăi surpaţi din şale, duceţi-mă sus. Vorbe bune am de spus, azi, Măriei-Sale ! Cine să-i răsară-n faţă asprului boier care-şi reazimă de cer umăr şi sâneaţă ? Cin' să-l ducă să-l prosterne la Măria-Sa, când şi Vodă, pe sofa, dârdâie-ntre perne ? Prind din coate să se-ndemne şi-l privesc mereu. Ba e Făt-Frumos, ba zmeu, ba e Strâmbă-Lemne. -Cuvioase cioclovine cu sfieli de sfinţi, luaţi-vă-ndrăzneala-n dinţi şi nădragii-n vine. Nimeni nu-i să se desfacă din cinstitul stol, să-i dau flintă şi pistol şi hanger şi teacă ? Din pridvor atunci l-îmbie un moşneag senin, scris de-un meşter bizantin pe-o icoană vie. -Adu-ţi la Vlădica-ncoace sculele de drac şi pe Vodă-am să-l împac, dacă vii cu pace. Iancu-şi scutură de-o treaptă armele de fier : -Iacă lege de hanger, iacă flintă dreaptă. Am venit ca să dau seamă, n-am venit să cer. Alb ca vişinu-n Prier, sfântu-n prag îl cheamă. Mire-se arnăuţime, slugi şi logofeţi. Sfântu-oftează din nămeţi şi din limpezime. -Vino cu Vlădica, suie, pocăit haiduc. Intre perne şi ciubuc, Vodă e şi nu e. Namila cu ochi de soare intră. Calcă drept. Domnu-i numai nod în piept, perne şi sudoare. Când mai face-un pas, doar unul, toţi boierii-s sloi. Domnul, între perne moi, galben ca tutunul. Când haiducul, din câlcâie creşte până-n pod, pare Iancu voievod, Vodă, o momâie. Doar Vlădica blând surâde, Domnului dând ghies ca să-şi dreagă grai nedres, spart pe buze hâde. -Tu eşti, Iancule, Jiene, tu, haiduc hain ? -Eu, Măria-Ta, şi vin din păduri oltene. Dar nu-s lotru de răscruce, ci, pe sub gorun, am pândit ca să-mi răzbun neamul pus pe cruce. Vodă tremură şi-ngaimă : -Ba te ştiu tâlhar, mi-ai cârnit un Cârc-Serdar, mi-ai fost jaf şi spaimă. -De-am prădat cu mâna toată, printre fagi şi cerbi, fost-a pentru robi şi şerbi, pentru biata gloată. Dacă lama cu prăsele a cârnit vreun grec, o făcui ca să-mi înec jalea ţării mele. Insă dacă azi las flintă, codrii lungi şi laţi, e că taica şi trei fraţi urii Tale-s ţintă. N-ai răzbit să-nvingi haiducul, dar mi-i frângi pe ei. Lasă-i. Mie dă-mi ce vrei, ştreangul sau butucul. Minunaţi-vă giubele şi voi bărbi de-omăt ! Făt de crivăţ e, sau făt Zămislit de iele ? -Doamne eşti (Vlădica spune) os de voievozi şi eşti slobod să slobozi întru iertăciune. Iartă-l, că şi-a pus de-o parte scule şi nărav. . . Vodă-nghiaţă râs gângav pe-un obraz de moarte. Scuipă printre dinţi cuvinte : -Sâmbătă în zori, leşu-i ciugulit de ciori, ţi-l fac dar, Părinte ! Ţes păienjenii-n ungher harfe de mãtasã. Lãcrimând departe-n cer câte-o stea se lasã. Bate-o razã şi nu prea. Printr-un ochi de bârnã, lacãtul, la uşa grea, cinci ocale-atârnã. Lanţul, cu turbãri de lup, pe sub poarta bolţii, când în suflet, când în trup îşi înfige colţii. Ce glas dulce şi adânc şoarecii îi strânge ? Dar din ziduri de ce plâng Picãturi de sânge ? Umbrele ce taine spun ? Cin’le ţine hangul ? Cântã Iancu în ajun de-al rãpune ştreangul . Nu e apã în ulcior ca sã-i stingã spuza de urzicã şi de dor care-i arde buza. Nu e vânt mãcar un fir ca sã batã-n dungã şi cu fragedul lui mir fruntea sã i-o ungã. Şi nu-i nici un pui de stea agãţat de dreve, sã-l culeagã-n pumni, sã-l bea ca-n pãduri, aieve… -Codrule fãrã haiduc, sub minunea lunii, calea ta n-o mai apuc sã-ţi slujesc gorunii. Neamule fãrã noroc, pururi în furtunã, ţeava mea cu plumbi de foc nu te mai rãzbunã. Nu mi-e fricã de cãlãu, nici de ştreang n-am teamã, dar în piept mã frige rãu codrul ce mã cheamã. Şi mai am un vechi alean : doi ochi mari de fatã. Lunecau într-un rãdvan, peste Olt, odatã… Erau verzi, erau adânci, şi-au pierit aiurea. Ci tot port în vis, de-atunci, ochii şi pãdurea. Mâine-n zori, când va cãdea laţul unei funii, vor jeli pe urma mea ulmii şi gorunii. Insã marii ochi curaţi -dimineţi senine- dincolo de cruntul laţ, am sã-i duc în mine… * Poarta, dis-de-dimineaţã, înapoi s-a tras. S-a sculat , la rumen ceas, gloata târgoveaţã. Curţile domneşti sunt pline de smerit popor. Pildã vie tuturor ştreangul se cuvine. Nici cinstita boierime nu se cade dar sã nu-l vadã pe tâlhar sus, la înãlţime. Vin boierii, câtã iarbã, şi-şi fac loc sã stea cât mai sus cu o giubea, cât mai jos cu-o barbã. Parul, care-aşteaptã vamã, e şi el de rang, cãci pofteşte doar în ştreang un haiduc de seamã. Du-te-vino, grecoteii saltã-n nerãbdãri. Oaspeţi mari, pufnind pe nãri, sub turbane, beii. Soarele pe curţi aruncã coşuri de cireşi. Darabane fãrã greş sunã la poruncã. Vodã ! ce necaz l-afumã ? Ce omizi îl rod ? Curge-o şoaptã prin norod : -Ciumã, Vodã-Ciumã ! Şade-n jilţu-i ca pe cuie, ca pe ghimpi de spin. Între perne şi venin, Vodã e şi nu e. Lacomi de petreceri rare, lângã Domn, semeţi, Agã, strãji şi logofeţi, frig în aşteptare. Dar ce crengi de lãmâiţe şi de meri domneşti înfloresc pe la fereşti ? Crengi sau jupâniţe ? Cã la geamuri când se-adunã albe sfiiciuni, parcã ning de sus cununi fragede de lunã. Frãgezime, tinereţe, cum de mai surâzi când stã Iancu între gâzi tuciurii la feţe ? Frãgezime de fecioarã, cum mai legeni crãngi, când stã Iancu între spãngi, pregãtit sã moarã ? Şi tu, Iancule Jiene, moartea cum o-nfrunţi şi-ţi baţi joc de gâzii crunţi cu tãciuni sub gene ? Ce-ai zãrit la geam, haiduce ? Ce ochi mari şi verzi ? Cât ai da sã nu-i mai pierzi şi-n pãduri i-ai duce… Parcã-s ochi de nestematã, mãi, haiduc codrean ! Lunecau într-un rãdvan, peste Olt, odatã… -Hei, nu-mi pasã, cioarã slutã, faraon urât, cã-mi pui ştreangul tãu de gât, când eu sunt lautã. Baragladinã, nu-mi pasã funia cã-mi legi, când eu sunt ciorchini întregi, dulce tãmâioasă. Nici de corbi nu-mi pasã foarte, ticãlos ţigan, când vãd ochii din rãdvan cã-mi zâmbesc la moarte… Gâzii, goi ca spurcãciunea. Iancu, falnic nuc. -Codrule fãrã haiduc duce-ţi-aş minunea. Sunã moarte darabana, gâzii-l smulg din loc. -Neamule fãrã noroc duce-ţi-aş icoana. Gloatele, de ce suspinã ? Ştreang, de ce tresari ? Unde-s ochii verzi şi mari puşi în geam luminã ? Când s-au smuls –smaralde sfinte- din fereastra lor, cã sã-i ardã, în pridvor, Domnului-nainte ? Jupâniţã, creangã albã, ochii tãi senini la Mãria-Sa i-nchini, cum închini o jalbã. Buzele-ţi nu spun nimica, numai ochii cer.. Alb, ca vişinul Prier, lângã ochi, Vlãdica. -Pune-ţi, Doamne, mila-n faptã. Pravila din moşi, dacã stai şi o descoşi, tare-i înţeleaptã. Cã ea cere slobozire din osândã grea, fatã de boier de-l vrea pe tâlhar de mire. Azi, din curtea Ta se-alege crinul prea curat, de osândã şi pãcat lotrul sã-l dezlege… Vodã-ngaimã : -Tu, Sultanã, în genunchi îmi stai ? Ochii plâng şi-ntregul rai pâlpâie pe-o geanã. -Vrei de mire lotru mare ? Vrei din ştreang sã-l scot ? Ochii plâng şi raiul tot cere-n ei iertare. Şi, deodatã, gloata cade în genunchi, tunând : -O, Mãria-ta, fii blând, iartã şi sloboade ! Geme Vodã, geme Agã, logofeţii tac. Se cruceşte în cerdac boierimea-ntreagã. Domnul dã porunci. Şi geme. Gâzii sar-napoi. Arnãuţi în fuste noi bombãne blesteme. Gloata-n vuiet se ridicã. Peste ea, domol, scrie cruci de aur gol mâna de Vlãdicã. Numai ochii de-altãdatã, ochii din rãdvan, printre beii cu turban râd cu zarea toatã. * Şargii se împlântã Codrului afund. Surugiul cântã, crengile rãspund. Funie uşoarã, spânzurã-ţi alţi furi… Drum de nuntã zboarã, zboarã prin pãduri. Butca sau mireasma leagãnã pe miri sub catapeteasma crengilor subtiri ? Merg sfinţiţi de veacul codrilor bãtrâni. Râde-n zãri conacul aşteptând stãpâni. Cât îi stejãrişul de înalt în zvon, smirnã-i tot frunzişul, pomii toti, amvon. Cât de lung drumeagul pentru şargi şi roţi, patrafir tot fagul, flamuri ulii toţi… Unde duci cu tine, mire nãzdrãvan, dimineţi senine, ochii din rãdvan ? Unde duci, Jiene, tras de telegari, zãrii dunãrene ochii verzi şi mari ? Uite-i cum se lasã mai adânci, mai grei, lumea neculeasã s-o culegi din ei. Uite-i cum se pleacã -hoţule-ntre hoţi- cerul ce-i îneacã sã li-l furi, de poţi… Surugiul mânã, frunzele nu tac. Taina ta ce-ngânã, murmur de copac ? Duce butca-n fugã mirii nunţii verzi. Creangã ca o rugã, mustri sau dezmierzi ? Duce butca-n goanã mirii albei nunţi. Frunzã ca o ranã, sângeri sau te-ncrunţi ? Iancu când ascultã, când n-ar vrea de loc, creanga tot mai multã, frunza grea de foc. Ca sã nu-l audã, spune şoapte-n el – (stropi de geana udã pe-un ceresc inel): -Alba mea mireasã, fragedul meu rai cupa-ar vrea pe masã umbra ta sã-i dai. De mireasma-ţi linã crinii toţi sunt beţi. Trestia se-nchinã, mlãdieri s-o-nveţi. Iar şi iar îl cheamã paltin şi gorun. Iancului i-e teamã parcã de ce spun. Ca sã nu-i audã, cântã şoapte-n el (stropi de geana udã pe-un ceresc inel) : -Toatã unda apei pasul tãu l-ar vrea. Tremurarea pleoapei ţi-o îngân-o stea. Nuferii îţi furã umerii rotunzi, verdea ieziturã – ochii tãi afunzi… Iar ţi iar îl strigã ulmul nimãnui. Iancului i-e frică de chemarea lui. Ca sã nu-l audã, plânge şoapte-n el – (stropi de geanã udã pe-un ceresc inel) : -Lunecai, odatã, peste Olt, în vis. Tu erai, sau toatã floarea de cais ? Cu ce dulci omãturi îngerii te-au scris ? Azi îmi arzi alãturi, dar îmi pari tot vis… Iar şi iar, oriunde, teiul face semn. Iancu nu rãspunde la grozav îndemn. Ca sã nu-i audã glasul cenuşiu, suduie cu ciudã : -Mânã, surugiu… Iar şi iar se zbate fagul nepãtruns. Iancu nu se-abate şi nu dã rãspuns. Ca sa nu-l audã smulge-un bici acum şi dã şfichi şi nu dã şargilor de fum. -Tu, mireasã, du-mã raiului tãu sfânt. Parcã mã sugrumã ramurile-n vânt Dragostea mea dragã, smulge-mã de-aici… Creanga iar se roagã, Iancu iar dã bici. Şi cum geme ramul cu frunziş de foc, parc-ar plânge neamul fãrã de noroc. * Cine-a muls, cu mâini blajine, Calea-Laptelui pe cer, cã şiştarul nopţii plin e, nevãzutule oier ? Codrul susurã din foaie ca o gurã de izvor unde îngerii îşi moaie gingãşia gleznei lor. Din pãduri, peste viroage, vine crângul, când pe brânci, când pe coate, sã se roage cu chemãri tot mai adânci. La conac, sub geam, coboarã, ca sã-i freamãte-n auz, ba cu şoaptã de vioarã ba cu geamãt de cobuz. Doarme Iancu, vrajã lungã, legãnat de braţe moi. Crângul geme sã-l strãpungã, braţe dulci îl trag-napoi. Doarme Iancu, vrajã goalã, pe ispite de omãt. Crângul geme, el se scoalã, îl trag braţe îndãrãt. Doarme Iancu, vrajã dulce, pe fierbinte sân zbãtut. Crângul geme, el se smulge, braţe cad în aşternut. Cuşma, bunda, ipingeaua şi pistoalele-n serpar… Fuge-n grajd şi scoate seaua, scoate frâu şi armasar. -Du-mã-n lumea mea cealaltã, murgule, cã nu mai pot. Murgul sare poarta-naltã, cu haiduc, cu dor cu tot… Codru-l simte c-o sã vinã, de la brusturi la bureţi, din bârlog la vizuinã, de la guşteri la mistreţi. Taicã frasin, creangã muicã, vine munte de haiduc ! Mai rãsare-o nevãstuicã, Mai tâşneste vr-un bursuc. Ii ies carpenii-nainte, ca haiducii când vor pungi. Gata sã-l binecuvinte, ulmii în odãjdii lungi. Mãi, ce scârţâie-n tãcere peste codru şi muncel ? Carul-mic cu roţi de miere trage luna dupã el. Machea, lunã e sau, poate dintr-un puţ nepãmântean cumpãna tãcerii scoate o galeatã de mãrgean ? Peste scorburi, peste viezuri, stele tinere îşi coc pãdureţele lor miezuri de tãmâie şi de foc. Pe târzii poteci rãzleţe, murgul pune paşi cuminţi. Iancu şuierã tristeţe Din amare foi cu zimţi. -Jelui-m-aş, cã mi-e jale, jelui-m-aş, dar n-am cui : nici stãtutelor pistoale şi nici dorului cu pui. Jelui-m-aş numai ţie, codrule fãrã haiduci… Din desişuri vechi învie umbre, taine şi nãluci : -Uite-aici oprişi caleaşca unui plod de beizadea ; i-ai smuls ifosul şi taşca şi luceferii din ea. Uite-aici cârnişi Serdarul cam limbut, cam grecotei, risipind pe tot hotarul potera de funigei. Uite-aici, cu tescovinã te-ai clãtit, sã nu te spurci, dupã ce-ai dat foc, la cinã, unui han cu nouã turci. Şi, la jar de crengi uscate, te-ai legat, cam tot pe-aici, sã-i faci Neamului dreptate şi cocioabe de calici… Luna pe cãrãri se varsã ca o baniţã de grâu. Pe sub fagi cu frunza-ntoarsã, lacrimi tremurã pe frâu. Cad pe frâu şi cad pe coamã, cad în iarbã licãrind, când mãrunţi bãnuţi de-aramã, când inele de argint. -Dragoste alunecoasã, ineluş învârtecuş, cu frânghii de chiparoasã mã legi zdravãn de culcuş. Ori de câte ori din bezne s-a sculat vr-un braţ voinic, l-a frânt patima sau, lesne, l-a stins fierul venetic, Vino, codrule, şi iartã pieptu-acesta slãbãnog. Tot adâncul meu te poartã, ţie, ceas de ceas, mã rog. Fir-ar, codrule, s-ai parte de-un haiduc cum n-am fost eu, cu hangerul fãrã moarte scris pe zare curcubeu. Fi-ţi-ar toatã frunza linã ochi albaştri şi cereşti, toatã straşnica tulpinã frunţi şi braţe haiduceşti. Facã-se tot codrul pânde de topoare şi mãciuci, dacã gloatele flãmânde astãzi nu mai au haiduci. Facã-se haiduc tot ramul, rãdãcinile la fel, dacã azi nici tu, nici Neamul parte n-aţi avut de el… Lacrimi curg şi picã-ntruna şi pe şea şi-n iarbã jos. Sus, pe vãrfuri, pare luna cuşma altui Fãt-Frumos. Ce heruv şi-a spart ulciorul sau cad stele prin fãget ? Bate vântu-ncet ca dorul şi ca jalea de încet. Bate vântu-nlãcrimatul duh amar de foi de nuc, parcã e şi nu-i oftatul codrului fãrã haiduc. Bate vântul –carpatinul- duh amar de busuioc, parcã e şi nu-i suspinul neamului, spre alt noroc.