Din evlavii de vlãdicã şi porunci de Domn pios, mânãstire se ridicã pe tulpina ei de os. Dintre schele se desface, pârguitã sub mistrii, ca un mãr care se coace lângã ceruri aurii. Zidurile cresc uşoare şi-n urcuşul alb al lor parcã vor aripi sã zboare şi sã cânte parcã vor. Turlele melodioase prind în aer moliciuni, mlãdieri de chiparoase, frãgezimi de rugãciuni. Dar cum creşte din luminã ctitoritul sfânt altar, n-are prânz şi n-are cinã mare meşter iconar. N-are pace pãmânteascã de când Vodã Basarab l-a poftit sã zugrãveascã mucenici cu chipul slab. De doi ani pe zid aşeazã când strãvechi Ierusalim, când Crãciun şi Boboteazã, când sfieli de heruvim. Se cutremurã pereţii de-nvieri şi rãstigniri. Pe iconostas, asceţii merg cu tãlpi de trandafiri. Doar o sfântã diafanã sub un limpede inel, tot încearcã pe-o icoanã sã se işte din penel. In zadar se tot frãmântã meşter fãrã de rãgaz. Pentru dulcea faţã sfântã încã n-a gãsit obraz. N-a gãsit nici ochi sã-i deie, cât îi cautã-n strãfund de fântâni şi eleşteie sau de ceruri ce se-ascund. Zi şi noapte, printre scule, lângã pânzã pironit, cu peneluri nesãtule muşcã zãri necontenit. Prânz şi cinã dacã n-are şi-n culcuş n-a pogorât, suspinând peste culoare n-o-mblânzeşte cât de cât. Ba o roagã şi-o rãsfaţã, ba o ceartã cu mustrãri, dar vopseaua lui îngeaţã şi la rugi şi la ocãri. Nici alintul nu-i dã vlagã, nici ocãrile puteri… Chip şi zâmbet nu se-ncheagã, nu vin ochi de nicãieri. In oftatul şi-n pojarul care-i furã somn şi blid s-a uscat şi iconarul, ca ierarhii de pe zid. * Peste râu, la mânâstire, urcã lin cu pasul mic, o logodnicã subţire şi sfioasã ca un spic. Vine-n zori şi la amiazã cu paner mereu adus, vine iar, când însereazã, la biserica de sus. Miere, azimã şi lapte pentru meşterul posac, care tace, zi şi noapte, lângã scule fãrã leac. -De trei ori pe zi, la tine, trist logodnic, meşter drag, vin purtând panere pline şi la fel le-ntorc din prag. Gura ta n-atinge canã, nici cu mâna blid n-atingi. Lâng-o umbra de icoanã ca o candelã te stingi. M-aş topi, dacã mi-ai cere, în ospãţul din paner, lapte, azimã şi miere, sã-ţi fiu cinã, lângã cer. Dar el tace. De pe buze nu-şi desprinde un cuvânt. Peste pensule ursuze se-nconvoaie şi mai frânt. Şi tânjeşte mai departe, şi vopselele tânjesc lângã ceaţa umbrei moarte, care-aşteaptã chip ceresc. * Peste râu, la mânãstire, urcã zilnic pasul mic de logodnicã subţire şi sfioasã ca un spic. Vine-n zori şi la amiazã, cu paner mereu adus, şi când umbrele-nsereazã la biserica de sus. -Meşter trist, ţi-aduc zadarnic darul meu de peste râu, lapte proaspãt, fagur darnic, pâine tânãrã de grâu. Pleacã vara, fug lãstunii, şi-n bisericã, aici, încã n-ai pus chip minunii, biet zugrav de mucenici. Nici un înger nu mai cade pe culoarea fãrã spor ? Din uneltele-ţi schiloade nu mai urcã nici un zbor ? De-aş putea vãpãi domoale şi dulci umbre sã mã fac, sã dau zâmbet pânzei goale şi penelului sãrac… Dar el tace. Nu-şi desprinde de pe buze un cuvânt ; cu mâini reci şi suferinde, cum sunt mâinile de sfânt. Şi cum tace, ea se frânge, în genunchi, pe lespezi, jos. Îi ia mâinile şi plânge, desmierdându-le duios. Pe mâhnirea lor se lasã tâmpla caldã, chipul mic de logodnicã sfioasã şi subţire ca un spic. Şi pe mâinile lui slabe, scrise parcã pe fereşti, cad din ochii ei podoabe şi inele îngereşti. Cad din ochii trişti inele şi pe mâinile ce zac, şi pe hârburi de ulcele cu vopsele fãrã leac… Meşterul acum le simte. Mohorât de sãptãmâni, simte plânsul ei fierbinte pe-ngheţatele lui mâini. Fiecare picãturã parcã-l frige dinadins. Ah, din nou de el se-ndurã un crâmpei de necuprins. Azi, din nou, un colţ de slavã are milã de zugrav. Arde pensula bolnavã, arde meşterul bolnav. Ard vopselele-n ulcele, frãmântate cu vãzduh şi cu lacrimile grele care cad sã le dea duh. Pânza moartã se deşteaptã, linii gureşe se-aprind, sfânta care chip aşteaptã s-a sculat din somn zâmbind. Din culcuşuri se ridicã desmorţitele culori, cu zvâcniri de rândunicã dintr-un cuib trezit în zori. Mâna meşterului treazã lumineazã ca şi el. Orice deget pare-o razã, când se-atinge de penel. -Plângi, tu, limpedea mea Oana şi vopseaua prinde chip. Plângi şi, fragedã, icoana din lumini o înfirip. Picã lacrimile tale, iar culorile surâd. Cine le-a sculat din oale Ca sã calce somnul hâd ? El luceşte ca o spadã smulsã beznei unei teci. Ea e freamãt alb de mladã, în genunchi, pe lespezi reci. E uimitã cã el cântã gingãşii de viers fugar… Dar cum ochii ei se zvântã, mâna lui se stinge iar. Faţa pânzei se usucã şi culori şi umbre mor. In privirea lui nãucã e un ţipãt de cocor. Deznãdejdea îl cuprinde şi el cade din avânt, cu mâini reci şi suferinde, cum sunt mâinile de sfânt. Şi din nou se-aprind de milã şi de rouã ochii ei ; în ulcele de argilã ard şi tremurã scântei. Pe vopselele învinse picã lacrimi fecioreşti, şi pe mâinile lui stinse, scrise parcã pe fereşti… Şi din nou, zvâcnind, adie un suspin de vânt rãzleţ prin culorile ce-nvie deşteptate din îngheţ. Fruntea lui din nou strãluce, gura cântã gingãşii, şi, trezit, penelul duce umbrei moarte linii vii. -Plângi, şi-n mine neprihana se oglindã ca-ntr-un iaz. Plângi, tu, limpedea mea Oana, iar icoana ia obraz. Plângi, si nu pricep ce vlagã, ce puteri m-au dezmortit. Plângi, şi pânza stearpã leagã, ca o creangã, rod sfinţit… Beat, lucreazã, cântã, spune. In genunchi, cum a rãmas ca-ntr-o mare rugãciune, ea l-ascultã fãrã glas. Şi, deodatã, înţelege cã icoana lacrimi vrea şi cã el minuni culege doar atunci când plânge ea. * Zile trec şi nopţi ca una, scuturate din mãnunchi, şi fecioara plânge-ntruna, jos pe lespezi, în genunchi. Tot mai tinere, mai zvelte, peste plânsul ei tresar şi vopsele şi unelte şi mâini dragi de iconar, Lacrimi şi culori se-mbinã şi se fac într-un sãrut ochi de dincolo de vinã, chip de dincolo de lut. Fata plânge, plânsul suie şi, pe lemn cum stã supus, e obrazul ei şi nu e, parcã-s ochii ei, şi nu-s. Cu cât urcã, mai cereşte faţa Sfintei din vopsea, trupul fetei se-ofileste supt de pânza care-l bea. Cu cât meşterul strãluce în tãria lui de-acum, ea se frânge ca o cruce povârnitã lângã drum… Par penelurile torţe, mâinile, fierbinţi cãţui, iar el arde, beat de forţe, sus, în fericirea lui. Şi nu vede, dintre îngeri, cum, sub plânsul ne-ntrerupt, trupul mic e numai frângeri, tot mai stins şi tot mai supt. * Peste râu, la mânãstire nu mai urcã pasul mic de logodnicã subţire şi sfioasã ca un spic. Nu mai vine la amiazã cu paner mereu adus, nici când tainele-nsereazã la biserica de sus. Nici n-aduce, de cu noapte, pentru bunul iconar, miere, azimã şi lapte, feciorelnicul ei dar. Ci, departe,-ntr-o colibã, ochii vesteji de dogori cu lumini nu mai îmbibã nici peneluri, nici culori. De sub cergã, mâna slabã, cheamã umbrele de ieri. Gura tot de umbre-ntreabã, ofilitã de zãceri. Umbre cheamã, taine-ngânã sau îsi strigã, lângã pat, maicã blândã si bãtrânã, toatã bocet si oftat. -Maicã bunã, du-te-n goanã la biserica de sus, unde-un meşter pe-o icoanã numai zâmbete a pus. Spune-i mirelui, în şoaptã, cã mor ochii stinşi de dor, dar cã tot îl mai aşteaptã, scufundaţi în bezna lor… Ostenind spre mânãstire, suie, albã, prin livezi, pe sub crengi cu patrafire, o mãicuţã de zãpezi. Vine-n zori, la prânz, la cinã, cu trudit şi jalnic glas, mai bãtrânã când suspinã, şi mai albã, ceas de ceas. -Meştere cu fruntea-n stele, iconar cu mâini de vis, sã te-aduc dintre vopsele ochii oarbei m-au trimis. Ţi-ai sfârşit de mult icoana, lângã ea de ce mai stai ? Parcã nu-mi auzi dojana şi n-ai inimã, nici grai. Ci el glas lumesc n-aude şi nu vede chip strãin. Doar icoana ce-i surâde îl îmbatã ca un vin. Nici o vorbã nu-l îmbie, nu rãspunde nimãnui. Ca-ntr-o dulce, grea, robie, stã vrãjit de sfânta lui. -Meştere pierdut de lume, fãcãtorule de sfinţi, ochii oarbei de sub brume te vor mire; sã-i alinţi. Vino de le-nchide rana, iconar de lângã rai… Ţi-ai sfârşit de mult icoana, lângã ea de ce mai stai ? Dar el nu mai ţine minte plânsul ochilor secaţi, ci de ochii fetei sfinte se îmbatã cu nesaţ. Nu ascultã, nu rãspunde, şi, de vrajã istovit, parcã vrea sã se scufunde în surâsul zugrãvit… Maica pleacã, maica vine, pleacã iar cu jalnic pas, mai bãtrânã de suspine şi mai albã, ceas de ceas. -Fata mea, la mânãstire urc zadarnice poteci. Nu-i acolo nici un mire… Sunt doar sfinţi şi lespezi reci. * Pajişti verzi întind chilimuri şi covoare ca-n povesti, parcã noi ierusalimuri cer sosiri împãrãteşti. Toatã floarea neculeasã pe mormântul alb s-a strâns. Crãngi în rochii de mireasa se cutremurã de plâns. Cu suspinele de mânã, toatã bocet şi lumini, maicã bunã şi bãtrânã rãtãceşte printre spini. Urcã pân’la mânãstire şi coboarã la mormânt Nu aduce nici un mire ochilor ce nu mai sunt. Urcã iar, cu trudã multã, printre spinii nesãtui. Nici un mire n-o ascultã sus, în fericirea lui. Paşii-abia mai pot s-o poarte pe poteci cu pietre seci… El rãmâne mai departe lângã sfinţi şi lespezi reci. * -Doamne, din lumeşti podoabe ridicaşi, pe trudã grea, sfinte ziduri basarabe, limbã vremilor sã dea. De la sfeşnic la icoanã, de la stranã la triod, toate sunt, fãrã prihanã, darul tãu de voievod. Şi, smerit şi preajertfelnic, daniei de peste veac i-ai pus cel dintâi jertfelnic lângã cel dintâi colac. Deci,Mãria Ta, se cade sã ştii câte sunt şi cum : Iconarul încã şade în bisericã şi-acum. De-a sfârsit de mult cu treaba, nu vrea galbeni, nici arginti, dar întârzie degeaba printre candele si sfinti. De-a pus magilor privire şi arhanghelilor pas, într-o galeşã uimire, lângã sfântã a rãmas. Când cãlugãrii l-alungã, el se-ntoarce mai aprins. Neagrã patimã şi lungã de icoanã l-a cuprins. Vodã zice : Ştim icoana, mult ne mirã şi pe noi. Parc-un înger şi-a pus pana pe obrajii calzi şi moi. Fruntea-i scris㠖pare-mi-se- cu penel din alte vieţi, iar surâsu-i smuls, ca-n vise, ne-nceputei frumuseţi. Bietul vostru meşter, poate, s-a smintit când a crezut c-a scos el aceste toate din vopseaua lui de lut. S-a smintit şi-n pãtimirea grea de vinã şi alean, îndrãgind nemãrginirea unui chip nepãmântean… Cu mâhnire se cuvine pândã asprã de pândar. Azi, icoana nu mai ţine de-un vremelnic iconar.. Ci minunea ei seninã e a rugii celor mulţi, care vin de i se-nchinã, de la Vodã la desculţi. * Când o spadã de jãratic taie zarea, când un bici. Cerul negru şi sãlbatic varsã ploaie cu bãşici. Beznele îşi fierb ceaunul sus, pe tunet de potop. Inc-un fulger, încã unul, cade-n inimã de plop. Noaptea joacã-n pielea goalã pe lungi strune de ţambal. Din grozav cazan de smoalã iese râul peste mal. Se mai rupe-n cer o grindã sau în iad câte-un zãgaz. Strãjile se-adunã-n tindã cu sudãlmi şi cu necaz. Sub puhoaiele zãlude, prin mocirle de nãmol, o nãlucã-n straie ude dã bisericii ocol. Umbra vine pe şuvoaie, numai ochi adânci şi goi, numai zdrenţe lungi de ploaie, numai umblet de strigoi, Cu bufniri de vânt pãtrunde pe fereastrã în altar. Când în beznã se ascunde, când pe fulger calcã iar. Paşi desculţi şi uzi coboarã dogorind de-aprins îndemn. Mâna smulge, ca o ghiarã, Chipul fraged scris pe lemn. -Nimeni nu ne mai desparte, Sfântã albã, cer deschis. Raiul vieţii fãrã moarte pe obrazul tãu e scris. Chipul Tainei, smuls din cuie, lângã inimã l-a pus. parcã-i Oana lui şi nu e ; parcã-s ochii ei şi nu-s. Fuge.Fulgerul l-aratã. -Uite meşterul nebun ! Pânda chiuie muşcatã, paşii lui nu se supun. -Dã-ne meştere, icoana, unde-alergi, zãnatic fur ? Bãlţile, zbârlindu-şi blana, cresc ca haitele-mprejur. Zarile-şi trimet, grãbite, cãtre el câte-un hanger. Bat nãpraznic din copite hergheliile din cer. Mai adânc la piept îşi strânge vraja sfintei fãrã veac. Ploaia-n drum se face sânge, sânge bãlţile se fac. -Meştere beteag de minte, dã-ne Sfânta înapoi !… El o strânge mai fierbinte : o tulpinã amândoi. Mai aproape, mai aproape, râul spumegã turbãri. Pe dihãnii mari de ape vin pãdurile cãlãri. -Nimeni nu ne mai dezleagã, Sfântã albã, rai cules. Ceru-ntreg şi lumea-ntreagã în surâsul tãu se ţes. Ape lacome şi hoaţe cascã negrul lor gâtlej. Cu icoana strânsã-n braţe, piere meşteru-n vârtej. * Curgi, luminã, curgi baladã, şi tu, râule senin. Ziua paşte ca o iadã roua câmpului sorin. Verde apa de bulboanã, Din adâncuri ce-ai adus ? Ba e zâmbet, ba icoanã, ba e chip cãzut de sus… Uluiţi, culeg plutaşii taina galeşului chip. Mâinile scriu cruci, şi paşii îngenunche pe nisip. De surâsul blândei feţe nu se saturã cât vor. Sorb senina frumuseţe cum ar bea dintr-un izvor. Vãd, şi nu pricep de unde s-o fi fost ivit în dar, din tãceri de ape-afunde, taina fãrã de hotar. Dar, cucernici în smerire, duc plutaşii chipul sfânt la domneasca mânâstire, peste vreme şi mormânt. Şi minunea din luminã se re-ntoarce celor mulţi, gloatei care i se-nchinã, de la Vodã la desculţi.