Cârlionţii zburliţi sunt ca soarele pur. Ochii mari rotunjesc întrebări de azur: De ce nu se-ntoarce bunicul? Mămica plânge. Tăticul se scotoceşte cu-nfrigurare prin haină, prin vestă, prin buzunare, doar o găsi o fereastră de aur, o cheiţă cât un fir de ţintaur sau o portiţă cu ivărul uns, pentru-ntrebările piciului făr'de răspuns ... Mămica dezghioacă o portocală, tăticul îşi face de lucru în sală, bunica în jilţ mai adânc se ascunde cu ochii departe-n niciunde, cu şoapte culese doar de ea în urechi, ca nişte cântece vechi. Şi toate curg zilnic, mereu înainte. Şi doar întrebarea rămâne fierbinte în ochii mari şi miraţi care cer o cheie mică, de cer: De ce nu se-ntoarce bunicul? Tace mămica, tace tăticul, bunica în jilţ mai adânc se scufundă, ca-ntr-o lumină rotundă, înconjurată de coruri ciudate numai de ea ascultate ...