Din tot ce-apuse prea devreme sau preţuirăm prea târziu, acestei despărţiri supreme îi facem chinul şi mai viu. Ne-ar trebui furtuni, nu gheare, să smulgem cât am vrea postum din viaţa care-atât ne doare când nu mai e decât parfum. Şi fluvii-ar trebui, nu braţe să care câte, ieri, n-am strâns, acum când pofta fără saț e şi despărţirea numai plâns. Şi-am umple sute de trireme, pe-ntinsul mării fumuriu, cu tot ce n-am cules la vreme ca să ne mustre prea târziu.