Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist și ce-nalt părea Crist! Luna venea după El, în celulă și-L făcea mai înalt și mai trist. Mâinile Lui păreau crini pe morminte, ochii adânci ca niște păduri. Luna-L bătea cu argint pe veștminte argintându-I pe mâini vechi spărturi. Uimit am sărit de sub pătura sură: - De unde vii, Doamne, din ce veac? Iisus a dus lin un deget la gură și mi-a făcut semn ca să tac. S-a așezat lângă mine pe rogojină: - Pune-mi pe răni mâna ta! Pe glezne-avea urme de cuie și rugină parcă purtase lanțuri cândva. Oftând și-a întins truditele oase pe rogojina mea cu libărci. Luna lumina, dar zăbrelele groase lungeau pe zăpada Lui, vărgi. Părea celula munte, părea căpățână și mișunau păduchi și guzgani. Am simțit cum îmi cade capul pe mână și-am adormit o mie de ani… Când m-am deșteptat din afunda genună, miroseau paiele a trandafiri. Eram în celulă și era lună, numai Iisus nu era nicăieri… Am întins brațele, nimeni, tăcere. Am întrebat zidul: nici un răspuns! Doar razele reci, ascuțite-n unghere, cu sulița lor m-au străpuns… - Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele. Din luna venea fum de cățui… M-am pipăit… si pe mâinile mele, am găsit urmele cuielor Lui.