Adesea când adormi, poete, pe-un stih zbârlit de-mpotriviri, prin colţuri luna îţi trimete năluci cu harfele subţiri. Atunci, la masa unde-aseară cuvântul dârz ca un mistreţ sta ne-mblânzit în călimară, un înger fulgeră în jeţ. La masă-n locul tău el pune minunea mâinii pe condei. Tu dormi şi îngerul supune silabe, strofe şi trohei... În zori e jilţul gol de raze, dar tot ce singur n-ai înfrânt s-a spart din slove în topaze şi s-a-mblânzit de Duhul Sfânt.