Bunicul a murit frumos, pe piept cu mâini în rugăciune, pe chip cu zâmbet cuvios ce ştie tot şi se supune. Nici şoaptă, nici suspin răzlet, nu strică liniştea supremă. Motanul doarme alb pe-un jeț, ca o enormă crizantemă. Din ornicul de nuc bătrân cad clipe mari şi pământene, cu tresăriri ce nu rămân, ca nişte lacrimi de pe gene. Iar lângă geam, nepotul mic, venit cu-o floare de zăpadă, uitând că plânge pe bunic surâde vieţii de pe stradă ...