Flămând de lume, nesătul de cer, fereastra mea, stau, ceasuri, lângă tine, cu braţe-ntinse către tot ce vine, cu ochii-n lacrimi către câte pier. În zori, când te deschid spre infinit, fereastră, parcă aripi ţi-ai deschide şi parcă-ai vrea să zbori spre zări toride, ducându-mă pe aripi, răstignit. Iar în amurg, când joacă depărtări în geamul tău însângerat de soare, cu aripi mari ce n-au putut să zboare te-nchizi, rănită, peste renunţări.