Ce simple, cât de simple sunt marile vieţii albe fericiri. Nu le vedem. Pe lângă ele cotim cu fruntea-n vânt gonind pe curcubeie gazelele subţiri. Vânăm vulpi-albastre ale lunii şi cerbii stelelor, prin râpi de-aramă. Marile fericiri rămân în urmă, între petunii, simple şi nebăgate în seamă. Marile fericiri: madona căminului tău drag alintul ei punându-ţi pe truda tâmplei grele, odrasla ta care te-aşteaptă-n prag, în ochi cu ciripit de rândunele. Masa de lucru şi cina de seară, sub liniştea caldă a dragostei tale. Navigările verii în şalupe ovale, pe rotundul fum de ţigară. Volumul de poeme-al poetului iubit purtând pe braţe lumile eterne. Părul soţiei revărsat, aromit, ca un şal brun peste perne. Marile fericiri: o colibă în munţi sau o duminică fosforescentă la mare. Bradul stelar de Crăciun cu îngeri mărunţi şi piersicii Învierii din Săptămâna Mare. Sub lampă, un prieten ce mofturi dragi îţi spune din anii când alături citeaţi pe Guliver. O zi de mai. Panerul cu fragi ori cu căpşune, un cântec, o garoafă, un zâmbet ca un cer ... Dar noi vrem să punem mângâieri de arşiţă pe roşul păr de aur al tristelor comete. Mâinile, de-alcoolul planetelor, cad bete, degetele se rup în văzduh ca o şiţă. Vânăm aeriene gazele. Cerbii lunii. Şi gleznele ni se frâng de chemări şi zvâcniri. Marile noastre albe fericiri rămân în urmă, între petunii. Rămân ca o grădină, unde limpezii crini atâta-s de aproape de tine-n seara clară, că mâinile, bolnave de alte zări, uitară parfumul să li-l strângă şi simplele lumini.