Pierdut în jilţul dumitale, cu ochii duşi în jarul stins, pari cotropit de floarea moale a umbrei dulci care te-a nins. Ce nu mai este ochiul vede şi, leneş, braţele cuprind. Din pod te mustră Archimede din praf Pitagora, zâmbind. Se-aprinde-un cer pe-o Iliadă, pe-un Tacit vechi alt cer marin. Ah, unde-i mâna de zăpadă ce-n logaritmi ţi-a pus un crin? Uitat pe-o fizică, serafic, un nume scris cu sfânt plaivas tresare-o clipă, caligrafic, pe toate câte n-au rămas. Gramatici, teze, hărţi, compasuri vin ca mireasma unui vânt, cădelniţând aceste ceasuri cu toate câte nu mai sânt. Şi cum te ning suave febre, în taină, domnule poet, cazi în genunchi pe vechile algebre şi plângi pe fiece caiet.