Încremenise vântu-n infinit, ca un arcuş peste-o vioară spartă ... Az-noapte-un înger mi-a bătut la poartă, cu pasul stins, cu glasul ostenit. Nu ştiu dacă venea din paradis sau numai de pe-o cruce pământeană, dar mă privea cu ochii ca o rană şi tremura de frig, când i-am deschis. Pe-obrajii lui de straniu Dumnezeu o boală grea părea că se răsfrânge şi mi-a căzut în braţe, plin de sânge, şi toată noaptea-a plâns la pieptul meu. În zorii zilei nu l-am mai găsit şi urme roşii se pierdeau la poartă ... Departe-n cer, ca pe-o vioară spartă, vântul cădea ca un arcuş rănit.