Voi n-ați fost cu noi în celule să știti ce e viața de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu știți ce-i omul când prinde să urle, strivit de cătușe la glezne. Voi n-ați plâns în palme, fierbinte, străpunși de cuțitul trădării. Sub cer fără stele, în drum spre morminte, voi n-ați dus povara durerilor sfinte spre slava și binele țării. În cântec cu noi laolaltă trecând printre umbre pereții, voi n-ați cunoscut frumusețea înaltă cum dorul irumpe, cum inima saltă gonind după harpele vieții. Ce-i munca de brațe plăpânde, ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru, cum scârțâie osul când frigul pătrunde, ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveți de unde să spuneți aproapelui vostru. Voi nu știți în crunta-nchisoare cum minte speranța și visul, când ușile grele se-nchid în zăvoare, și-n teama de groaznica lui încleștare pe sine se vinde invinsul. Ați stat la ospețe-ncărcate gonind după fast și orgoliu, nici milă de noi și nici dor, nici dreptate, nici candel-aprinsă și nici libertate, doar ghimpii imensului doliu. Așa sunteți toți cei ce credeți că pumnul e singura faimă. Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceți, când noi cu obrajii ca pământul de vineți, gustăm din osândă și spaimă. Când porțile sparge-se-or toate și morții vor prinde să urle, când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărmate, voi nu știți ce-nseamnă-nvierea din moarte, căci n-ați fost cu noi în celule.