E seara, frig de toamna... O, palida icoana, De ce-mi tot vii în minte mereu si în tot locul? Tu-mi rascolesti în suflet o dureroasa rana, Si, întristat si singur, ma uit cum arde focul... Când mi-aparu în cale salbateca fecioara, Era asa de trista, si buna, si cuminte, Încât fara de veste simtii ca ma-nfioara Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte. Si martor mi-este cerul de dragostea curata Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul, Dar parca o sfiala ma cuprindea deodata Si nu i-am dat prilejul sa-mi banuiasca gândul. Când am plecat pe urma departe-n lumi straine, Abia-mi întinse mâna, o vorba nu-mi raspunse; Ca-n ochii ei cei negri putea citi oricine Mândria chinuita a dragostei ascunse... Eu singur n-am vazut-o, eu singur n-am citit-o, Eram cu mintea dusa când mi-a zâmbit norocul. Mi-a daruit o clipa, dar am nesocotit-o, Si astazi trist si singur ma uit cum arde focul...