Ciobănașul

La curte vine-un ciobănaș Când îi abate lui să joace, Și mult e hoț și e poznaș, Că e copil din munți și pace! Sunt rupte bietele opinci, Căciula lui în fund e spartă, Dar el c-un pumn doboară cinci De-i cată unul și-altul ceartă. Și cum e scurt și îndesat, Râd, dar se tem de el ficiorii, Și parcă-i el mai mare-n sat, Că joacă tot în fruntea horii. El dă porunci la lăutari, A lui e cea mai mândră fată, La el se uită mici și mari, Și-apoi acela-i joc o dată! Acum o prinde frumușel, Acum o lasă și-o îngână, Și moare fata după el Când o-nvârtete pe sub mână... Iar când ceilalți se-ncurcă-n joc Și-abia se-ndeamnă slab din gură, Tot el aruncă, la noroc, Cea mai frumoasă strigătură...

Înapoi
POEZIICĂUTARE