Cu fruntea-n mâna albă rezemată, Cânta frumoasa fată la fereastră, Cânta de dor, Și glasu-i dulce și tremurător, Se înălța în liniștea albastră A luminoasei nopți de vară... Căci era noapte-adâncă, albă, clară, Și trist cânta copila, fermecată De liniște și de singurătate... Și singură se asculta cântând, Și nu sfârșea un cântec jumătate, Că altul îi venea mereu în gând. Și nu știa nici ea de unde vin Aceste triste cântece uitate... Cânta de dor și chin, De lacrimi tăinuite în tăcere, De zile de zbucium și nopți de veghere, Și de chemări, de patimi neînvinse În deznădejdea brațelor întinse, De ani pustii de lungă așteptare, De zilnice-amăgiri, Și hohote de plâns la deșteptare... Încremenise brazii ascultând În liniște... pe uliți - nici un pas... Doar Prahova cea fără de popas Curgea în vale, Amestecând în al copilei glas Tot murmuru-necat al apelor sale...