I Un șuier lung - gem osii ferecate - Un strigăt viu - nebun de libertate! Pe roți uruitoare Vagoanele urnite Alunecă ușoare Mai iute, mai grăbite, - Dar inima-mi nebună Mai iute-ar vrea să meargă Și bate-n piept, să-l spargă, Să zboare-n lumea largă De-atâta voie bună! Griji amărâte, zbuciumări deșarte, Vă las de-acum! Vă las cu bine! La o parte! Voi n-aveți ce-mi căta la drum! Pieriți, întunecate duhuri! Sunt liber ca ciocârlia-n văzduhuri! Îmi flutură părul în vânt, Și cânt, - Mă cheamă-n zare munții, munții mei! Ce dor, ce dor adânc mi-era de ei! Ce dor i-a fost poetului De freamătul brădetului, De murmurul izvorului, De fluierul păstorului, De glasul păsărelelor Și de vecinul stelelor - De vârful Caraimanului, Ce dor, ce dor i-a fost sărmanului!... II Stă Caraimanul 'nnegurat Moșneag în veci cu fruntea sus; Slăvitul zilei împărat Încet se lasă spre apus. Și cum se uită la moșneag, Se mai oprește-o clipă-n loc: I-azvârle cu un zâmbet drag Pe frunte-un diadem de foc. Iar după culmi doi nourași, Urcând tiptil, în zare, sus, Râd răsfățați și drăgălași, Privind idila din apus. III Fânu-i strâns, și de pe luncă Oamenii spre casă vin. Lacrimă de-argint, scânteie Steaua serii în senin. Văile-alburesc în zare, Satul se-nvelește-n fum. Cel din urmă car răscoală Colbul adormit pe drum. Dulce și încet se-ntinde Tihna pe pământ și-n cer... Sus pe deal răsare luna, Melancolicul străjer. IV Din culmea Vârfului-cu-Dor Mă uit în zări senine Și iar m-apucă aprig dor Odorul meu, de tine. Departe, peste munți și văi, E casa ta cea mică... Sunt duși în sat părinții tăi, Și-n prag stai singurică... Că nu-s un vultur... să mă salt Din plaiurile-aceste, Și ca un fulger din înalt Să cad fără de veste, Și să te iau cu mine, sus, Și să te duc la mine, Departe, unde lacrimi nu-s, În zări în veci senine. V Este ceasul când truditul Muncitor voios aruncă La o parte grija zilei Și uneltele de muncă, S-au întors de la pășune Liniștitele cirezi, Umbre cresc pe nesimțite Prin grădini și prin livezi. Dar un zvon de mii de glasuri Umple zarea fără veste: Craiul zilei, stând s-apună, A încremenit pe creste. Văile răsuna toate, Dealurile viu răspund Și vijelios se-nalță Pulberea departe-n fund. Sună dealul, valea sună, Stă văzduhul să se spargă De tălăngi nenumărate Ce izbesc în bolta largă, Căci coboară de la munte Oile, și curg puhoi, Cu un greu potop de ceață Înainte și-napoi... Un berbec cu coarne-ntoarse, Tacticos și prea cuminte, După gât c-un clopot mare, Merge singur înainte. Pe la margine dulăii; Urecheatul, la mijloc, Cu desagii grei în spate, Anevoie-și face loc. Iar prin pulberea de aur Tocma-n capul celălalt, Crește umbra-ntunecată A ciobanului înalt: Cu căciula într-o parte, El pășește plin de fală, Sara purpurie-i schimbă Zeghea-n mantă triumfală...