I E secetă, şi de căldură Pe câmp porumbul se usucă, Mor vitele în bătătură, Şi norii vin... ca să se ducă... Prin sat aleargă paparude, Ţăranca apă le azvârle: Îşi scutur pletele lor ude Şi-s goale ca nişte şopârle... Ţăranii-n cârciumă s-adună; Pe câmp abia se mişc-o turmă, Tânguitor talanga sună — Ciobanul a rămas în urmă, Cu cotul rezemat în bâtă, El cată dus în depărtare. Dar seceta posomorâtă Se-ntinde fără de hotare... II Prin sat aleargă paparude Şi se-nvârtesc în danţ vioaie: Îşi scutur' pletele lor ude, Cântând descântece de ploaie. Un uliu sus, deasupra noastră, Din aripi bate ostenit, Pierdut în liniştea albastră A cerului nemărginit. Nori albi din zare se ridică - Par minunate jucării; Se-nşiră, se desprind, se strică În praf de raze aurii... III Tresari din somn... Ce harmalaie? Ţigani cu şatra — ce mai vrei? În car, sub rogojina spartă, Fumează, cântă, râd femei... O droaie de copii în zdrenţe Fac roată şi se bat, şi sar... Dulăi bătrâni, cu limba scoasă, Merg serioşi pe lângă car... Se depărtează caravana... De praf, abia o mai zăresc... Câmpia aţipeşte iarăşi, Doar greierii mai ţârâiesc... IV Printre mii de şatre albe Vezi fanare în amurg, Şi prin pulberea de aur Oamenii pe uliţi curg. Uruie trăsuri şi care. Tobe, trâmbiţe răsună; Un balon scăpat se-nalţă, Dus de vânt, jucând în lună... Vine-un călăreţ în goană, Sar lătrând în drum dulăii, Râd suratele gătite, Mână-n mână cu flăcăii; Şi mi-e drag să merg cu dânşii, Să-i privesc şi să-i ascult: Lume veselă ca astăzi N-am mai pomenit de mult! La ovrei, în colţ, e cântec: Joacă un băiat c-o fată, Ţupăind, bătând din palme, Căci a lor e lumea toată!... V Coboară seara pe câmpie... Pe drum pustiu, un car cu boi Se leagănă încet, departe... Cresc nori de pulbere-napoi. În car, îngână cărăuşul Un cântec vechi şi trist nespus, Ca o poveste-ntunecată A veacurilor ce-au apus... Şi, cum se pierde-n umbra serii, Mă-ntreb pe gânduri adâncit: "Va răsări cândva şi steaua Acestui neam nenorocit?..." VI Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. Înapoi se uită dus Peste mândrele hotare... Dus el cată spre Ardeal, Unde-o turlă-n fund străluce; Murgul urcă greu la deal, Pe voinic de-abia-l mai duce... Neguri de brădet se-ntind... Turla-n văi de mult e ştearsă. Dar voinicul pribegind Tot mai ţine faţa-ntoarsă... VII Pe câmpie nici un zgomot. Din oraş abia străbate Ca un murmur lin de-albine Larma vieţii zbuciumate. Jos, la tabără, s-aude Glas întârziat de goarnă. Câţiva călăraşi cu schimbul De la sate se întoarnă. Plini de praf, rupţi de-oboseală, Legănaţi pe cai agale, Trec pe drum ca nişte umbre Şi doinesc încet de jale... Nici un zvon apoi. Pustiul Peste dealuri se întinde. Câte-o stea clătinătoare Candela-n văzduh şi-aprinde...