Se spune-n basme c-a trait Demult, demult pe lume-odata Un biet copil orfan, robit De-o vrajitoare blestemata. In lanturi ea-l tinea oricand, Si el plangea de disperare, Dar lacrimile-i picurand, Se prefaceau margaritare... Iar vrajitoarea le strangea Si tot mai multe vrea sa stranga, Incat din ce mai mult plangea, El tot mai mult avea sa planga. Asa copii obijduiti Pe lumea noastra sunt poetii, Incatusati si chinuiti De vraja blestemat-a vietii. Ei plang de drag, ei plang de dor, Si cearca in zadar uitare, Sporind cu lacrimile lor Comoara de margaritare!