Acolo, sus, în munţi pustii de iască, Prăpastie de flacără se cască Şi focul linge-ntinderea cerească. Un semn s-a arătat în cer, departe. Citeam din flăcări vii, ca dintr-o carte, Cuvântul sfânt al întreitei Arte. Scria pe cer de noapte jerăgaiul. Ce limpede-mi suna-n ureche graiul, Ducând pe val de cântece tot Raiul. Că limbile de flacără mi-arată, Pe nori de armonie necreată, Dumnezeirea, încă ne-ntrupată. În piatra care n-a fost lustruită Şi-n Poezia încă negândită, Treimea stă şi azi înlănţuită. Am tâlcuit, din flăcări, Întruparea; Crescută-n Duh, din har ceresc, Cântarea, Cum creşte-n zări, neţărmurită, marea. Curgea, curgea, din veşnice izvoare, Să lege rod în minţile fecioare, Cum pică roua-ntr-un potir de floare. Acolo-n adâncimi de taine sfinte, Se întrupează cântecu-n cuvinte, Cum Tatăl hotărât-a mai-nainte. S-a arătat în cer un semn mai mare: Un cântec întrupat suia spre Soare, Suia spre Slăvi, cu Crucea în spinare.