Ca sufletul de schimnic în pustie, Adânc pătrund în tine, Bucurie! Străbat încet cărările deșarte, Încolo, înspre miezul tău, departe. Mă biciuiește vântul Tău fierbinte, Rupând bucăți din slabele-mi veșminte; Mă bate soarele cu raze grele Și seceta-mi brăzdează cute-n piele; Mi-a ars dogoarea frigurilor chipul, M-a fript la tălpi cu foc uscat nisipul. Ca sufletul de schimnic în pustie, Petrec adânc în tine, Bucurie! Când lutul meu se mistuie-n dogoare, În duh trimiți mireasma de răcoare. Când sufletul mi-e foc fără prihană, Îl potolești cu ploile de mană... Când buzele îmi tremură, uscate, În duh reverți cuvinte luminate; Și când de sete sufletul îmi moare, Țâșnesc din tine tainice izvoare. Ca sufletul de schimnic în pustie, Te preamăresc, izvor de bucurie!